1.
Nu-mi plac lipsa de punctualitate şi Paulo Coelho. Nu-mi place să mi se facă program şi nici supa cu ciuperci nu-mi place. Nu-mi place să fac parte dintr-un plan despre care nu am habar. Îmi place Brahms (Vă place Brahms?), îmi place Ronaldinho. Mă dau în vânt după Sting. Am adorat-o pe Monika. Chiar dacă m-a şi manipulat. Chiar dacă m-a abandonat, de atâtea ori. Cu toate că a renunţat la mine, în nenumărate rânduri. Cu toate că m-a părăsit, la modul acela definitiv, pe care poate n-am să-l înţeleg niciodată. Dar poate că asta, acum, nu mai are mare importanţă.
Totul a început într-un sfârşit de iarnă, anul 2006. La mijlocul lui martie, parcă. Zile de primăvară, altfel, care mă găsesc suficient de blazat. Mă locuia o inexplicabilă apatie. Parcă nu mă mai interesa nimic. Parcă nu-mi mai doream nimic. Parcă eram sătul de viaţă. Obosit de viaţă. Sau, mai degrabă, aşteptam să mi se întâmple ceva ieşit din comun. Ceva extraordinar. O experienţă senzaţională. Să deschid şantierul unui mare roman. O idee care să facă gaură-n cer. O iubire, poate. Într-o amiază însorită, zarurile soartei mă rostogolesc pe străzile oraşului. Îl întâlnesc pe Mircea C., un vechi amic. Arhitect, de profesie. Prieten la cataramă cu Vlad Ghergar. Întors de curând din Franţa. Îndrăgostit de Paris. Parisul este fascinant, uluitor, este copleşitor. Parisul este…ceva, ce n-a văzut Parisul! Şi aşa mai departe. Mircea pare sincer, îmi vorbeşte atât de la superlativ, încât îmi trezeşte curiozitatea. Ar fi atâtea de povestit! (Aveam să ajung şi eu la Paris, în cele din urmă, alături de Monika, într-o conjunctură cu totul şi cu totul neaşteptată. Pentru că, altfel, macaraua aceea imensă, bunăoară, care este Turnul Eiffel, nu-mi trezise niciodată interesul. Pe atunci chiar nu mă dădea pe spate un teribil capital de simpatie pentru renumita capitală.) Îi propun o cafea la barul My place, nu departe de primărie. Fără să ne întindem pe mai mult de o jumătate de ceas, pentru că aveam să-mi pregătesc emisiunea. Era taman în crucea zilei, în ceasul din turnul primăriei tocmai se cânta celebrul refren din celebrul Prelude al celebrului Vangelis.
-OK, dar o să intrăm două minute, nu mai mult, pe la Monika. Este în drumul nostru. Sunt destul de liber, astăzi nu mai am de bifat o agendă-ntreagă de probleme.
(Îmi spune „pe la Monika” foarte natural, de parcă aş fi cunoscut-o pe Monika de-când-lumea, de parcă ar fi trebuit s-o cunosc pe Monika.)
-Cine este Monika?
-O traducătoare autorizată de limbă maghiară. Îi predau un extras de cefe (ce-o mai fi şi extrasul ăsta „de cefe”?!), care trebuie rezolvat, în cel mult cinci zile. Atâta tot. Nu pot amâna.
Îmi relatează, cu lux de amănunte, despre o tranzacţie de imobil, o casă cu un statut special, cu ceva complicaţii juridice. Despre un cumpărător din Budapesta. Un domn cu sânge albastru şi proprietăţi prin toată Europa. Coasta de Azur, Gibraltar, etc. Mă prefac că-l ascult dar nu-l ascult, nu mă interesează. Nu mă pot atinge, în nici un fel, lucruri atât de seci, cum ar fi formalităţile unei vânzări de imobil. M-am simţit dintotdeauna în afara problemelor aşa-zis omeneşti, vorba lui Cioran.
Monika avea părul castaniu, bănuiam. Nu prea ştiu să fac diferenţa între părul natural şi cel vopsit. Fals breton. Şuviţe lungi îi vin după urechi, îi acoperă linia maxilarului, ascund o faţă un pic cam prea rotundă, desigur. N-aş putea s-o descriu foarte bine. Nu-mi explic de ce. Memoria mea a întâmpinat mereu dificultăţi, în special când îi simţeam foarte tare lipsa, în a recupera în totalitate chipul ei. (Una dintre cele mai frumoase femei pe care le-am văzut în viaţa mea, şi pe care probabil n-am s-o uit niciodată, avea părul de culoarea castanei. Număra la vreo douăzeci şi doi de ani, zic eu. Era într-un tramvai aproape gol, aşezată cu faţa spre mine, la distanţă de vreo şapte rânduri de locuri. În serile în care sunt prea tensionat, sau foarte relaxat, îmi place să mă dau cu tramvaiul. Uneori îmi place să mă las dus de tramvai. În vagoane cu călători puţini. Aşa, fără nici o destinaţie. Îmi place să mă holbez pe geam, la furnicarul din oraş. Am privit-o îndelung, visător, fără cea mai mică reţinere. În cel mai scurt timp, am reuşit să-mi imaginez cam tot ce un bărbat şi-ar putea imagina, vis a vis de o femeie deja râvnită. Până când a urcat un călător, care s-a plasat în faţa ei, obturând aproape total obiectul privirii mele. -Da, nici un asemenea personaj nu poate fi uitat. Era unul dintre cei mai beţi oameni pe care i-am văzut vreodată. Total căzut în el însuşi. Se lungise pe toată bancheta, gata-gata, în orice moment, să se prăbuşească. Un bărbat spre şaizeci de ani. Purta blugi şi adidaşi. O bluză gri, care aducea mai mult a cămaşă de corp, şi o geacă mai mult decât îndelung folosită, kaki la culoare. O şapcă neagră, cu cozoroc, ce acoperea, aproape total, o faţă de şoricel. Oarecum semăna cu Heidegger. Un obraz brăzdat de râuri etilice. Cred că ar fi fost în stare să-şi bea şi proteza din pahar. Şi apa de pe flori. Încerca să mă privească. La un moment dat s-a ridicat, nu ştiu cu ce inexplicabile resurse, părându-i-se ceva suspect, undeva în spatele meu, spre fundul vagonului, în orice caz. Şi-a împlântat mâinile în buzunare şi a scos o tentativă de interjecţie, cred că încercase să se răstească la cineva, care i-a fost fatală. S-a prăbuşit în tramvai, cu faţa în jos, incapabil să-şi mai scoată mâinile din buzunare. Dacă ar fi purtat cătuşe, era cam acelaşi lucru. O pată umană, lăţită, în formă de embrion. Căzuse peste el însuşi şi nu mai putea să se ridice.- Acel număr, demn doar de un Chaplin, a făcut ca eu şi acea minunată arătare, acel miracol ce căpătase forma unei femei, să fim uniţi, pentru o clipă, în complicitatea unui zâmbet. Nu, n-am să uit niciodată.) Monika nu este urâtă, nu pare ternă. Nici o frumuseţe, nu pare a fi. În nici un caz, un şoc estetic. (Ba da, era un şoc estetic!) Nu părea a fi prea claxonată, cu siguranţă. (Ba da, era foarte claxonată!) Pare interesantă, totuşi. Pantaloni gri, modeşti, uşor evazaţi. O bluză verde. Sigur, verdele nu putea să lipsească! Nu că m-ar fi deranjat. N-am dat niciodată importanţă „prieteniei” româno-maghiare, cu zel întreţinută de mâna de extremişti din cele două tabere. Mai mult, de când am citit Imre Kertesz, nu îi mai privesc pe unguri cu neutralitate (aşa cum aş trata un canadian sau un ethiopian, de pildă); îi tratez cu un plus de bunăvoinţă. A se înţelege că, citindu-l pe I.K., parcursesem, pe-atunci, doar proza scurtă din „Drapelul englez” şi paginile de jurnal, cu titlul „Altcineva”. Trebuie să spun, scrisul celui care în 2002 a luat Nobelul m-a impresionat atât de mult, că mi-am cumpărat „A kudarc” (Eşecul), un roman găsit într-o librărie de limbă maghiară. Încă netradus, desigur. Cu gândul că, într-o bună zi, îl voi tălmăci, cu ajutorul cuiva. Aşa, pentru sufletul meu. Nu îmi amintesc aşadar ca, la acea primă întâlnire, Monika să-mi fi trezit vreun minim interes. Gândul meu era în altă parte. Gândurile mele sunt mereu în altă parte. Mă adun cu greu. Eram, cu siguranţă, marcat şi pe deplin confiscat, în acele zile, de iminenta rupere a relaţiei cu Andrada. (Nu mi-am imaginat niciodată că mi-aş putea împărţi o parte din viaţă, vreodată, cu o femeie cu un nume atât de latino.) Cu Andrada nu mai eram pe aceeaşi frecvenţă. De luni bune nu mă simţeam în stare să spun direct „nu”; prelungeam, fără rost, o agonie care ne storcea de puteri. Mă simţeam şi nu mă simţeam vinovat, pentru că nu mai simţeam nimic, dar absolut nimic, pentru Andrada. (Pe care, în gândul meu, pe ultima sută de metri a relaţiei noastre, o numeam Madam Auschwitz, cu un cinism şi o inconştienţă pe care, acum, nu sunt în stare să mi le explic.) Femeie cu care nu mai făceam altceva decât să ne vlăguim trupurile, la răstimpuri, în îmbrăţişări crepusculare, între zece reprize de discuţii în contradictoriu sau tăcută aversiune. (Decât în pat cu o femeie pe care n-o, n-o mai iubeşti, mai bine singur, plângând după femeia la care nu poţi ajunge. Decât în pat cu Andrada, mai bine-ar fi fost să număr nisipul de pe plaja de la Mamaia! Aceasta era eticheta, acesta era sloganul pe care, cu autoironie, ar fi trebuit să-l pun peste viaţa mea din acea vreme.). Mă gândeam, nu fără ironie, nu fără un zâmbet, nu fără să-mi reproşez un anume cinism: o femeie nu este imposibil de cucerit; foarte greu poate fi să te desparţi (ca să nu spun chiar descotoroseşti) de ea! Cu timpul, am înţeles că şi aşa funcţionez eu, uneori: în puseuri de incontrolabile răutăţi. (…)
1 comentariu. Leave new
Super tare!