Am trecut de nenumărate ori, în drumurile mele de la Cluj către Sighetul Marmației sau către Ieud ori Poienile Izei, și de fiecare dată când eram în vârful lui și priveam către Munții Rodnei în dreapta sau către Valea Izei în stânga îmi propuneam ca odată și odată să îl străbat pe jos, fie dinspre Maramureș, fie dinspre Bistrița-Năsăud.
În cele din urmă, într-o dimineață răcoroasă de început de octombrie, am luat-o încet din mijlocul Săcelului la deal, spre partea bistrițeană a dealului. Nu făceam 30-40 de metri și cineva se oprea să stea de vorbă cu mine, să mă invite la o cafea sau la o horincă. Dar, cum aveam ceva de urcat, refuzam orice invitație care conținea și niște multe grade și îmi vedeam de drum. Mai târziu, când aveam să mă aflu pe cealaltă parte a dealului, aveam să regret că nu dădusem curs invitațiilor, dar avea să fie tardiv. Nu știu câte ore am făcut între Săcel și Dealul Ștefăniței, urcând și coborând dealul cu același nume, deal îmbrăcat în aur și ruginiu, încoronat de albastrul aproape ireal al cerului. Odată trecut de poarta maramureșeană aflată în vârful dealului, la granița dintre cele două județe, am intrat parcă într-o altă lume. Dealul era același, îmbrăcat în aceleași haine de toamnă, dar oamenii erau cu totul altfel, abia dacă îmi răspundeau la salut, mă priveau suspicios și își vedeau de drum. Poarta aceea maramureșeană aflată pe vârf de deal îmi părea dintr-o dată un portal care despărțea două luni, una deschisă, primitoare și o alta suspicioasă, închisă în sine. Ulterior am aflat că partea aceea a județului Bistrița-Năsăud a fost zonă de graniță și a fost colonizată cu sași, iar amprenta lăsată de civilizația lor se mai vede și azi. Dar, chiar și așa, poarta maramureșeană de pe Dealul Ștefăniței mi se pare și acum un fel de portal care desparte două lumi care nu au aproape nimic în comun, iar Dealul Ștefăniței îmi pare un deal mare cât o prăpastie.
