PLEDOARII

Săptămâna copiilor morţi

 

Scrierea asta nu e o erupţie de sarcasm negru, potrivită macabru pe ziua internaţională a copilului. E un fapt, e un strigăt pe care nu-l va auzi decât puţină lume, şi-l va uita, pentru că toată lumea caută cadoul perfect pentru copilul perfect, copilul său, prelungire a copilului bine ascuns înăuntru. Nu e un moment bun, dar pe de altă parte, când e un moment bun să vorbim de aşa ceva?

Săptămâna trecută, printre miile de orori cu care, din păcate, ne-am obişnuit şi ne-am imunizat, şi devenim chiar ironici legat de asta, două dintre aceste orori au ieşit în evidenţă: uciderea unor copii. Două evenimente marca ISIS, peste cincizeci de ucişi, sute de răniţi. Unul dintre aceste atentate, cel din Manchester, a stârnit oroarea şi furia întregii lumi. Celălalt, şi anume uciderea unor copii egipteni, ortodocşi din Biserica Coptă, abia a apărut ca ştire.

Ambele atentate sunt groaznice şi îi umplu de o imensă ruşine pe cei care ar trebui să păzească aceşti copii. Dar nu despre nebunii sângeroşi din califat vreau să vorbesc, şi nici măcar despre impotenţa sistemelor de securitate ale lumii, prea ocupate cu agende politice ca să-şi mai facă timp să apere lumea de teroare. Nici măcar despre faptul că devine clar pentru toată lumea că marile puteri nu vor să-i distrugă pe fanaticii din ISIS, preferând o teroare absolută şi prelungită şi închinându-se cu toţii zeului ban. Nu. Întrebarea mea e simplă: cu cât e mai valoroasă viaţa unui copil englez decât a unui egiptean? Cât costă un copilaş din Siria? Dar unul din Danemarca? Cum punem preţ pe un suflet de copil?

Pentru că mass media asta a făcut. Prin tăcerea absolut criminală legată de tot ceea ce se întâmplă în alt loc decât muribunda Uniune Europeană sau atotputernicele State Unite. Pentru că, chiar dacă Siria sau Egiptul sunt mai aproape geografic de noi, sunt într-o altă lume. O lume care nu ne interesează absolut deloc. Pentru că suntem setaţi pe albii noştri, care trag zece piei de pe noi, care au altfel de drepturi, şi credem că suntem ca şi ei, când de fapt mâncăm resturile scuipate de la masa bogaţilor. Am reuşit să devenim chiar mai ipocriţi decât popoarele „dezvoltate”, hoţii din colonii, a căror lăcomie şi cruzime de secole o plătesc nişte copii care nu au nicio vină. De care măcar ştim, pentru că toţi ceilalţi nu sunt oameni, sunt banda numărul doi pe televizor, sub ştirea venirii celei de-a treia verişoare Kardashian pe covorul roşu de la Cannes. Mă includ şi eu în haita asta de ipocriţi care suntem, jegul din buricul pământului, pe terasa mea, fumându-mi trabucul, clătindu-mi gâtul cu vin de Porto şi meditând la sărmanii copii anonimi din Egipt. Arunc cu invectivele astea pentru mi-e tot mai greaţă de lumea în care vieţuiesc, în care nimic nu mai e adevărat, totul e interpretat, trecut prin filtre, supra sau subevaluat. Hitler a câştigat, încă dinainte de a se naşte. Lumea e împărţită în uber şi untermensch, şi toţi suntem ok cu asta, trăim în cercurile astea mici, în lumea asta de-o ipocrizie delirantă, mai dăm din cap la vreo izbucnire de adevăr, şi-o uităm la fel de repede, pentru că vine sezonul nou din House of Cards, şi vrem să vedem ce-a mai făcut Trump, sau pisica aia haioasă, sau să pozăm în budă şi să punem pe facebook, şi înţelegeţi-ne, chiar nu avem timp de toate prostiile astea, ce dacă au murit în Egipt sau Siria, ce căutau acolo, ei n-au auzit că e război, dar nu, nu veniţi aici, nu vrem refugiaţi, vai săracii copii englezi, vai, săraca Denisa Manelista…

Cam asta a fost tot. Chiar tot.

Basil Muresan, 31 mai 2017 6:50