Consecvent principiilor mele, am promis că nu mai pun piciorul în vreo ședință de consiliu local, ci doar îmi bag picioarele în ea, de la distanță, via satelit. Însă, ieri, am pus și piciorul, și botul, și am mers la gala boxului politic arădean pe bani publici. E adevărat, mă așteptam la circ, chiar la un mic jihad, dar de obicei astfel de manifestări sportiv-culturale sunt un efort de grup. Nu un one man show. Știu că nu-i frumos să scrii despre oameni bolnavi și dezechilibrați, dar când boala lor începe să reprezinte un pericol public, cineva trebui să facă ceva. Și, cum nimeni nu se înghesuie, (nu) am să o fac (nici) eu. Că nu vreu să fiu erou al orașului. Eroii, după cum se știe, pleacă primii spre lumea celor drepți. Iar eu mai vreau să stau pe aici. Dar, să revenim.
Deci, mă așteptam la un efort comun de a cădea în penibil, în derizoriu. Mai ales că era vorba de o piață care urma, sau urmează să fie rasă de pe fața pământului, asta în ideea în care ni se repetă, de către edil și ai săi, atât povestea cu locuri de muncă, cât și cea cu producătorii locali. Rupând atât tradiția, cât și rețetarele psihiatrilor și rafturile farmaciilor de profil, Gheorghe Falcă a dat drumul unui show de zile mari, pe care l-am urmărit atât live, cât și în reluare, și din care am înțeles următoarele: Falcă e bun, patriot local, deschis dialogului. Toți ceilalți, pesedei, aldiști, oameni în general, sunt de porc, nu gândesc, nu iubesc Aradul și sunt comuniști. Falcă are bun simț. Toți ceilalți, adică ăia de nu-s de acord în totalitate cu el, sunt nesimțiți și prost crescuți și trebuie educați. De asemenea, treaba administrației e să plătească polițe și să pedepsească fiii neascultători ai Aradului.
Și a urmat minunatul moment al vremelnicei victorii a normalității. Doar că și aceasta a fost întinată. Deoarece retragerea proiectului referitor la piața catedralei nu e nici măcar o victorie. E o nouă mostră de machiavelism provincial a Supramedicației Sale, Don Teflon, Întâiul și, sper, Ultimul. Lăsând la o parte faptul că vorbim de o falsă problemă, o nouă perdea de fum, primarul își rezolvă o problemă de simpatie, printr-un calcul absolut iezuit: uite, primarul și-a retras proiectul, înseamnă că, totuși, ascultă vocea poporului, ergo, poate nu-i el de vină, poate e prost sfătuit. Așa, și Gogu se transformă, miraculos, din trollul orașului, în omul bun, dar malefic sfătuit de oameni de nimic, în care are încredere. Credeți că nu se mai pune lucrează așa? Dați drumul la cronometre. În maxim o lună, cineva din echipa apropiată primarului va fi sacrificat. Fără probleme, fără regrete și, în mare parte, fără vină. Așa că frica îngrozitoare pe care o au față de Gogu și, implicit, obediența oarbă, nu va ajuta cu nimic.
Dar delirul a continuat, deoarece e cunoscut faptul că efectul psihotropelor durează ceva timp. Deci, după tremur și schimbări bruște de atitudine, am avut golănia cu respingerea lui Flavius Filip. Întâmplător, îl cunosc, la un moment dat mi-a fost și cursant. E un tânăr peste medie, atât ca intelect, cât și ca perseverență. A da într-un viitor politician la stilul acesta e nedemn. Îl pun tot pe seama fricii. Din toate părțile și de toate felurile. Și a urmat saltul pe online, unde nici acum nu mă dumiresc WTF. În sensul că am niște comunicate ce nu comunică nimic, am un atac la adresa lui Beni Vărcuș, parcă scris de un copil cu sindrom Down, niște postări ambigue și o emisiune la televizor demnă de un film de Roland Emmerich în tinerețe. Adică slabă calitativ, cu buget minuscul, dar cu mult umor involuntar. Și mă înfior la gândul că vor mai fi zile din astea.
A fost o zi grea. Gâștele merg la culcare. La fel și porcii. Cu toții visează la picnic. Picnic festival.
