Acum veo 30 de ani eram P . Adică ţineam o pancartă mare pe care scria P. Acel P era de la PCR.
Toată clasa era adunată pe stadion într-o enormă coregrafie, fiecare avea locul lui binedefinit și mişcările lui. Era un fel de fugă (pentru noi fără logică) cu pancarte, cu aplecări în poziţii ciudate ca apoi trebuia să ridici pancarta, să stai două cântece şi apoi să fugi .
Pe iarba de pe stadion erau puse tot felul de semne pe care trebuia să le urmezi, apoi să găseşti semnul tău şi să stai într-o anumită poziţie. În fuga spre semnul lui se mai împiedica câte unul care strica tot și o luam de la capăt. Pentru noi era distractiv deşi începeam pe la ora şapte pe stadion şi terminam după ce plimbam pancartele prin tot oraşul, după ora douăsprezece.
Îmi plăcea zâmbetul taţilor care participau şi ei la pancartele mai grele , dar care, în micile pauze de coregrafie, mai scăpau la o bere. Părea o veselie curată, simplă copilărească.
Parcă mă ia o nostalgie de defilare de 23 August, mai ales ca defilările se terminau tot timpul la taraba de mici şi bere pentru taţi şi copii primeau vată pe băţ. Poate că nu ar fi rău ca primarul să mai organizeze câte o defilare de 23 August. Oricum tarabele cu mici şi bere sunt pregătite, pancarte cu Partidul – sigur găsim şi, cel mai important, avem balcon la Primărie. Dacă mai dă primăria niște ciolan cu fasole, toată lumea va striga fericită : „TRĂIASCĂ 23 AUGUST ! „
