„TRĂIRILE MALEFICE” ale personajelor lui Gheorghe Schwartz

„TRĂIRILE MALEFICE” (2022) ALE PERSONAJELOR LUI GHEORGHE SCHWARTZ

A cincizecea carte (Trăirile malefice, Editura Actual, Cluj-Napoca, 2022, 441 pagini) publicată de romancierul arădean GHEORGHE SCHWARTZ are 50 de proze, elaborate în stilul său inconfundabil. Investește o imaginație spectaculoasă în alcătuirea de evenimente ciudate, fiecare substituind o morală, ascunsă după un limbaj ironic și o construcție sintactică admirabilă și ademenitoare.

Prima proză, intitulată Gough, pune cititorul într-o dificultate de înțelegere, motivându-l spre o adâncă reflecție.

E o ademenire spre filosofare. Dumnezeu a creat lumea, deși nimeni nu-l cunoaște, dar lumea e a tuturor, astfel că fiecare om, inclusiv Gough, susține autorul,„este Dumnezeu”. Dumnezeu sunt și eu, care „sunt întregul univers și eternitatea. Eu sunt Dumnezeu”. (În manuscrisele sale, Eminescu a scris, oarecum păgânește, „Eu e Dumnezeu”. Credința lui Gough pare erezie, astfel că oamenii l-au „dus la balamuc legat”, l-au bătut, până ce acesta observă printre gratii „ramuri de măr în floare”.
Atunci, Gough a renunțat la a se considera altceva decât ”un amărât bolnav și istovit”: Zâmbind, „ei m-au eliberat”, dar „de se va mai naște cineva după mine, niciodată nu va mai putea crea o lume, pentru că lumea sunt eu, iar eu am murit.” 

E textul de început, ca după 321 pagini, cartea se încheie cu textul EXIT, finalizat cu două propoziții scurte:

„Or, fericirea nu are nici trecut, nici viitor. Ca veșnicia în care pătrund” (text apărut în România literară, nr. 12, 2022). Se afla voluntar într-un fel de sanatoriu – clinică de concediu ”„n care (se) desființează timpul”, atinge starea de beatitudine, „și așa va fi în veci”. Fericirea sa e cuprinsă de veșnicia în care pătrunde. Cele două proze sunt singurele în care relatarea îl vizează, ca personaj, pe autorul mascat în scrib, intrat în sintagma „trăirile malefice”. 

Personajele celorlalte proze (nuvelete!) au numele de Ravel Blok, Julius Zimbelan, Poolo, Ioanides Goldstein, Leopold I. Ruppert, Izidor Coțcaru (Kocka), Olaf Savelius, Ionel Ștrulovici, Juan Holmes Ludwigstein, Dan Adam, Gough. Personajele cu astfel de nume exotice sunt un fel de animatori care întrețin evenimentele tulburate.

Virtuțile narative ale lui Gh. Schwartz constau în capacitatea fantezistă de a derula narativitatea într-un soi labirintic de „trăiri malefice”.

Cuprins de o spaimă cumplită, își închipuie, în tren, că partenerul de compartiment, „cel cu sacou maro cu o cravată maro peste o cămașă albastră și nelipsiții ginși”, avea misiunea de a-l lichida, cu un șiș – ca în Procesul lui Kafka. Altă ironie crește într-o narațiune în care blana de vulpe argintire din jurul gâtului unei doamne o mușcă de gât, se umflă de sânge și cade peste șoferul de taxi, provocând un accident, care-l derutează pe polițistul constatator.
Dan Adam consideră vila în care locuia un fragment din viața sa. Din biroul său, o fereastră era slab luminată, fără a-și da seama care dintre ele și de ce. După două săptămâni, obsesia ferestrei luminate se comprimă în subconștient, apoi fereastra dispăru cu totul. Reapărând lumina la fereastră, puse o scară să verifice.

Fereastra luminată era de fiecare dată în alt loc decât unde pusese scara. Atunci, în noapte, sparse geamul cu o piatră aruncată de o praștie.

A doua zi, geamul e intact, iar când ajunge să privească de pe scară înăuntru „i se înfățișă parcă un capăt de scrin, un fotoliu și o fructieră încărcată de poame, el însuși bătrân scufundat în alt fotoliu, o oglindă și în această oglindă reflectată o altă parte a camerei, cu o margine de scrin, cu cărți multe uitate,…un braț de femeie sprijinit pe o oglindă în care se răsfrângea imaginea lui, de pe vremea când fusese copil…”
Scara căzu împreună cu el, punând capăt filmului din oglindă. De atunci, dacă mai vedea câte o lumină ciudată nu mai îndrăznea s-o mai tulbure. Fine pentru „Fereastra luminată”.
A fost una din …„trăirile malefice”. Oho! O altă „trăire malefică”, după cum sunt toate, de altfel, este descrisă în nuveleta „Un oarecare Knut Olaf Jakobsen”. Curiozitatea cititorului poate fi satisfăcută relatând câteva secvențe, deschizând apetitul pentru lectura celorlalte ciudățenii narative, după draperia cărora se ascund semnificații profunde, mascate de o absurditate psihologică. 

După o ceartă cu o soție neîmblânzită (reproșându-i „calmul olimpian” și „răceala polară”), Waldemar iese în seara ploioasă să-și potolească mânia și ajunge într-o zonă comercială a orașului.

Un străin intră într-un banal dialog cu el, iar la despărțire Waldemar se recomandă Olaf Knut Jakobsen, iar pe cartea de vizită a individului scria Karl Müller. După șase luni, „se trezi noaptea brusc”, citește următorul titlu: „Funcționar comercial german ucis lângă cercul polar”, cu explicația că a avut loc o crimă pasională – relații intime cu soția nordicului -, în care Knut Olaf Jakobsen l-a ucis pe comerciantul german Karl Müller. Hotârî să plece în nord, dar, la adresa indicată, ușa era încuiată.
Făcu rost de fotografia ucigașului, care semăna leit cu Waldemar. Este cuprins de o neliniște, nu poate fugi de sine, iar într-o noapte simți că se volatilizează, fiind victima unui fenomen straniu.
Finalul: „Întins pe spate pe salteaua din celula sa, un oarecare Knut Olaf Jakobsen (s.a.) privea noaptea în ochi”. „În orele cât Waldemar dispăruse pentru fiecare noapte din fotoliul său (s.a.), Knut Olaf Jakobsen simțea o greutate în tot corpul”.
Și așa mai departe, inclusiv a țesătorului de covoare din Lugoj, căruia „moartea i-ar fi spus meșterului că îl va ajuta să țeasă un covor mai grozav decât s-a țesut vreodată pe pământ” (Țesătorul și moartea). 

Realitatea narativă îngăduie sfidarea logicii, permițând trecerea personajelor în altă para-realitate.

Scribul mânuiește psihologia personajelor, prin plasarea lor într-un spațiu din alt timp, readucându-le apoi în timpul reînviat. Puntea virtuală dintre vremea ce trece și vremea ce vine asigură o relativitate existențială atât a spațiului cât și a timpului. Jocul prozatorului cu lumea cea mică a personajelor, expuse obsesiilor și ciudățeniilor, e un stil, care asigură narațiunii ademeniri și ispite de lectură.
Întunericul și vremea ploioasă, lumina difuză și fotoliul, camera labirintică și zgomotele amplificate de conștiința maladivă întrețin personajelor o stare de iritare curioasă, care se încheie adeseori prin căderea într-un timp divagat. Personajele cad din/ în timp, ca unica modalitate de ieșire din psihologia misterioasă, fiind depășit de raportul său cu realitatea spațială, ea însăși contorsionată de o rațiune abătută de la făgașele sale logice.
Lucrurile dispar și repar în alt loc, amintirea dislocă trecutul și-l reconstruiește, omul, bietul om, are ciudățenii și viziuni, făcând să devină personaj al „trăirilor malefice”.

Prin celebrul ciclu romanesc Cei O Sută, de 4848 de pagini (11 romane), și Enigmele infinite, cu circa 2000 pagini (8 romane),

prozatorul Gheorghe SCHWARTZ dovedește o vehementă vitalitate narativă, inventând noi și imprevizibile structuri narative, dând scribului satisfacția trăirilor complexe. Chiar dacă maleficul se infuzează în fericirea celui ce scrie, el aparține lumii pe care și-o creează, căci fiecare personaj (inventat) e o falie existențială a autorului. Scriindu-se pe sine, Scribul învinge timpul, oferindu-i necontenite întrebări ale căror răspunsuri întârzie să recupereze vremea neantului.