Un sfert de secol de minciuni

Cu 26 de ani în urmă, în seara de 13 iunie, mergeam la regretatul profesor Ciuruş. Terminam a doişpea şi mergeam cu Gaudeamus-ul. A fost o seară memorabilă. Profesorul, un dur în şcoală, s-a dovedit o gazdă extraordinară. Apoi, puţin după miezul nopţii, am ajuns acasă. La televizor, era o hărmălaie generală. Nişte manifestanţi din Piaţa Universităţii, sau legionari, sau ţărănişti, în fine, cineva atacase televiziunea şi poliţia, arseseră ceva maşini, se bătuseră cu scutierii. Vorbăreţul de serviciu, cred că era Gheorghe Marinescu, făcea apel la muncitori, ţărani, mineri (cu apăsare pe mineri), să vină să salveze democraţia de bandele de huligani din piaţă. De o lună de zile, numai despre asta se discuta peste tot: când o să golească Iliescu piaţa? Şi cu cine? Aveam răspunsul. Fiind foarte implicat pe vremea aceea, atunci, când societatea civilă însemna ceva, mi-am luat banii pe care îi ţineam pentru concertul Napalm Death de la Budapesta şi am ieşit pe uşă. Peste o oră, eram în trenul de noapte către Bucureşti, fără ştirea nimănui. Uitându-mă în urmă, cred că mama, fie iertată, mi-ar fu tras vreo două perechi de palme, să-mi treacă ideile astea.

Când am ajuns la Bucureşti, era deja amiază. Peronul era aproape pustiu, minerii ajunseseră în zori. Plecaseră către capitală cu mult înainte de a-i chema TVR-ul la luptă. Am ajuns într-un oraş asediat. Nu o să vorbesc prea mult despre asta, sunt răni care nu trec vreodată. Lumea a văzut foarte puţin din ororile care s-au petrecut atunci. Voi ţine minte totul, însă cea mai vie amintire nu sunt ortacii, bătând cu bestialitate ochelarişti, pletoşi, ţigani, femei şi copii, ci miile de bucureşteni care au ieşit la aplaudat. Oamenii aceia, cu nările lărgite la mirosul sângelui proaspăt, tot acel amalgam de nostalgie comunistă şi imbecilitate indusă şi ignoranţă crasă, toată acea ură organică faţă de dialog, toată acea căutare a consensului cu ranga…

Au trecut anii, am învăţat să uităm, câteodată să iertăm, am ajuns să înţelegem. Am văzut ce s-a întâmplat cu autobuzele incediate chiar de poliţie, cu instigatorii, cu manipularea minerilor, cărora li se spusese că legionarii trag în oameni, am văzut cum a dispărut, convenabil, o parte serioasă din arhiva Securităţii, într-un incendiu absolut penibil regizat. Am crezut că totul a trecut, că e doar o rană deschisă a tranziţiei, acea bubă care ne-a îndepărtat un deceniu de lumea civilizată.

Şi iată că aflu cum Marian Munteanu a fost securist. Şi Miron Cozma. Şi, dacă în cazul liderului minerilor, nu prea aveam dubii, Marian Munteanu, cel de atunci, nu sinistra struţo-cămilă ortodoxo-liberală de azi, nu, acel Marian Munteanu, era un simbol, era Hristosul golanilor, omul care a ţinut aprinsă flacăra, martirul, eroul, a fost un turnător. Un colaborator al securităţii. E genul de lovitură grea, acolo, la baza urmei de principialism pe care o mai am. E genul de chestie pe care nu vrei să o ştii, cu toate că, în adâncul sufletului, ştiai că există şi această posibilitate. Şi problema doar se adânceşte.

Deoarece are ramificaţii mai mult decât cuprinde privirea. În sensul că se aruncă o umbră imensă asupra a ceea ce a însemnat Piaţa Universităţii. Cu ultima sclipire de luciditate, îmi dau seama că am fost martor şi parte la o uriaşă diversiune. Chiar dacă foarte mulţi dintre noi au fost sinceri, şi am crezut, cum mai credm şi acum, în schimbare. Ca proştii. Un sfert de secol de minciuni. O viaţă de om. Toată tinereţea mea, toată tinereţea prietenilor mei, arsă pe altarul ruşinii, în numele unei minciuni. Una din miile pe care le-am auzit, şi le aud în continuare.

Acum câţiva ani, m-am întâlnit, în Mexic, cu patru români, stabiliţi în Canada, care plecaseră acolo după evenimentele din iunie. Erau nişte oameni de vârsta mea, fără griji materiale, cu dor de casă, dar clar fără dorinţa de a se întoarce vreodată. I-am întrebat de ce. Pentru că, în România, ziceau ei, e tot comunism. Dar nu mai suntem conduşi de securişti, ci de copiii lor. Şi ei nu mai vor să fie parte la aşa ceva. Au fost la Universitate, au luat bătaie, şi ştiau că totul, absolut totul a fost o diversiune. Nu i-am crezut.

Acum, le scriu un mail să îmi cer scuze. Aveau perfectă dreptate.