De această dată, piesa sa este o premieră absolută,
Piesa în discuție are în atenție iubirea și non-iubirea în cuplu.
ELISE WILK demitizează iubirea,
ELISE WILK știe să portretizeze un personaj, atașându-i un cuvânt edificator.
Declarând, poate cu răsfăț, că nu-și propune să convingă spectatorul „de nimic”, ci doar „să-i stârnească plăcere”, LETA POPESCU, bineștiut regizor, autor și actor, realizează un spectacol memorabil.
Un spectacol ce reunește cuvântul rostit, cu muzica (CSABA BOROS), coregrafia (MAURA COSMA) și light-design-ul (ALEXANDRU DANCU, LUCIAN MOGA), elaborând un op original și unitar, care se susține prin argumente ingenioase. Admirabilă este ideea regizoarei, susținută de scenografia inspirată, semnată de BOGDAN SPĂTARU, de a imagina nouă SACI mari, care devin PERSONAJ în spectacol, așezați fiind în varii poziții, subliniind, nu numai mai multe locații ale desfășurării dialogului, ci și o posibilă parabolă, când de stabilitate (cu un rol de canapele), când de fragilitate (prin continua lor mișcare și reașezare), sugerând vulnerabilitatea universului interior al celor două cupluri, care eșuează ca relație, cu sagacitate, fără urme de romantism sau erotism.
CORUL din text are un CORIFEU, în viziunea regizoarei,
care este chiar Nana (cam firavă și indecisă în interpretarea CALIȚEI NANȚU), care singură sau împreună cu celelalte două membre ale acestuia (subtil și nuanțat întruchipate de actrițele MARIANA PALII și IULIA POP DRAGOȘ) punctează, edificator, desfășurarea spectacolului.
Este evident că ACTORII agreează lectura scenică a LETEI POPESCU,
întruchipând rolurile, cu vădită plăcere, dar nu întotdeauna devin convingători, precum ROBERT PAVICSITS, care „asudă” cam mult în rolul lui Daniel, „fostul soț al lui Lili” si ȘTEFAN STATNIC, nesigur și indecis în rolul lui Robert, „fostul soț al lui Vicky”. Rolul lui Ray este aproape episodic, dar actorul ALEX POPA nu reușește să-i confere pregnanță.
Apreciem interpretarea inteligentă, bogată în nuanțe a ANGELEI PETREAN VARJASI, remarcabilă, în rolul Vicky, „fosta soție a lui Robert”, precum și jocul expresiv și abil al ALINEI VASILIEVIC ( Lili, „fosta soție a lui Daniel”).
Nu întâmplător, mă refer spre final la ZOLTAN LOVAS,
spre a sublinia că actorul, în rolul nu foarte generos al lui Lorenzo, „inginerul la fabrică”, devenit terapeut al despărțirilor în cuplu, ca „proces de transformare” a „oamenilor pe care îi iubești în „oameni pe care nu-i mai iubești”, cu sau fără text, este mereu pe scenă, cu naturalețe și farmec, fiind aplaudat de public, chiar dacă ridică un singur deget, fapt ce probează actorul de excepție, în stare să confere pregnanță artistică prin harul său histrionic.
În concluzie,
un spectacol modern și stenic, ce trebuie văzut din mai multe considerente, inclusiv, spre a descoperi mereu și mereu, că speranța plutește deasupra opreliștilor, chiar esențiale, dar, posibil depășite, știind a așeza „un punct” și a porni „de la capăt“.
