[ROMAN FOILETON] Metamorfoza (7)

roman
Distribuie:

7.

După ce m-am întors din Ungaria, legătura muribundă cu Andrada a intrat pe ultima sută de metri. Mă deprima ideea că nu reuşeam să găsesc o formulă onorabilă de despărţire. Gândul că făceam pe cineva să sufere, cu bună ştiinţă, îmi îngreuia sufletul aproape la fel de mult ca şi când aş fi suferit eu însumi o decepţie. Andrada era o fată de treabă, în fond. Nu aveai mare lucru să-i reproşezi, dacă stăteai să te gândeşti. Întâmplarea făcuse ca, după tot ceea ce fusese între noi, ea să piardă, iar eu…în nici un caz să câştig. Oricum, fiecare suferea, în felul lui. Ea suferea. Iar eu sufeream de suferinţa ei, aş putea să spun. Nu cred că exagerez, când spun că discomfortul meu atingea, uneori, limitele suferinţei. Tocmai asta se întâmpla. Şi mă acream. Ideal ar fi ca bărbatul şi femeia să stea mereu împreună. În armonie. Chiar şi un Cioran, de pildă, poate că devenise acid mai ales din cauza unei cronici frustrări amoroase. –Asta oricât de mult ar fi desconsiderat el psihanaliza.- Relaţia cu celălalt pare a fi capitală. Iar Nietzsche, imediat după ce înnebunise, cerea femei şi iar femei. În ultimele luni, nu făcuserăm altceva decât să ne chinuim. Andrada îmi cerşea, din ce în ce mai disperată, din ce în ce mai panicată, afecţiunea. (Aşa cum, cred, urma să mă umilesc şi eu, o vreme, în faţa Monikăi.) Afecţiune pe care eu mă chinuiam şi mă tot chinuiam să i-o ofer, strângând din dinţi. Şi cu rezultate catastrofale. La început tot sperând că vom trece peste un punct mort, care se tot prelungea. Ca să n-o fac să sufere, pe cât posibil, reuşisem să ajung să sufăr şi eu. Când ne apropiaserăm deja foarte tare de momentul iminentei rupturi, dintr-un anume respect, nici nu mai aveam curajul să gândesc că i-aş mai putea spune, nici măcar în gând, Madam Auschwitz. (Andrada slăbise atât de tare, într-un timp foarte scurt, că picioarele ei, despre care, în condiţii normale, se putea spune fără rezerve că erau frumoase, ajunseseră să arate ca nişte beţe. Da, avusese niște picioare bune de reclamă la Lioton Gel.) Lucrurile nu mai puteau continua. Din partea mea, cel puţin. Ştiam că totul se sfârşise. Fără vreo cauză anume. N-aveam nervi şi chef să găsesc motive logice, psihologice şi sociologice. Relaţia noastră pur şi simplu se epuizase. Nu trebuia neapărat să existe motive, pentru asta. Andrada, în schimb, căuta cauze şi remedii foarte concrete. Reinventaria toate micile noastre impasuri. Primul obstacol major, în legătura noastră, a ţinut de fabricarea unui copil. Am fost amândoi de acord, la început, că nu e cazul să aducem pe lume un prunc. Motivele, însă, erau diferite. Andrada aducea argumente realiste, pragmatice, care stăteau în picioare, adevărat. Care au căzut, însă, imediat ce ea a beneficiat de o moştenire. De la un unchi îndepărtat. (Toată lumea din lumea asta moștenește câte ceva, am constatat, în afară de mine!) Deja problema materială nu se mai punea. Eu, în schimb, nu-mi doream niciodată un copil. Din motive pe care Andra le numea filozofice, mai ales. (Tot ce pentru ea nu era, din capul locului, simplu sau facil, era catalogat, imediat, ca fiind „filozofic”.) Era o responsabilitate pe care nu eram în stare să mi-o asum, în primul rând. Nu era vorba doar de un egoism feroce. Nu mă vedeam în stare să fiu un părinte ideal. Nici măcar un părinte bun. Iubirea faţă de copil nu o vedeam a fi suficientă. Era necesară şi forţa şi priceperea adecvată, pentru creşterea şi educarea lui. În al doilea rând, şi poate cel mai important, nu ştiu cum progenitura ar fi ştiut să-şi găsească locul în viaţă. În lume. Suntem oare pe deplin conştienţi de ceea ce facem, atunci când dăm viaţă unei fiinţe?! Sigur, o viaţă este o minune, un copil este o minune, constaţi asta doar uitându-te la el, dar eu nu mă vedeam în stare să declanşez şi să întreţin minuni. Sunt mult prea neajutorat, din punct de vedere practic. Și fragil interior, ca un artist, de altfel. Sunt de ajuns mie însumi, îmi pare rău s-o spun, dar asta e realitatea,

-Andrada, nu vreau să ajungă să-mi reproşeze, să ne reproşeze că l-am adus pe lume. Atitudine perfect îndreptăţită, la urma urmei. I se poate întâmpla oricui să constate, vorba lui Cioran, neajunsul de a se fi născut. (Exasperam pe toată lumea cu Cioran, în acea perioadă.) Ar fi ajuns să mă blesteme, tot ce se poate, pentru că nu folosisem intermediarul de cauciuc. Poate viaţa asta i s-ar părea un iad. Cum şi este, uneori. Poate va vrea să-şi curme zilele, poate o va şi face, cum o fac atâţia alţii. Nici n-am curajul să mă gândesc, pân-acolo.

-Nu complica lucrurile. În cele mai multe cazuri, probabil, părinţii nu prea-şi bat capul, totul merge ca de la sine. Pur și simplu, natural și de la sine, un copil apare. Planificat sau nu.

Dacă mă deranjase ceva la Andra, oarecum din capul locului, era faptul că ea nu-şi punea întrebări. Lua viaţa aşa cum e. În imediatul ei. (Personal, mi-ar fi plăcut mai mult să dezbatem probleme de metafizică. Dar, sigur, din moment ce eu nu eram un Heidegger, nu puteam avea pretenţia ca fiinţa cu care împărţeam patul să fie o Hannah Arendt.) Pentru ea era mult mai important, decât faptul că puteam arunca în lume, de-a dreptul inconştient, ireparabil şi iresponsabil, o fiinţă care ar fi putut ajunge să se chinuiască, neajunsul că eu eram „un scârţar”. Într-o seară, după un pahar de vin, limba i se dezlegase şi începuse să-mi pună pe tapet toate defectele. (Personal, mă consider un econom, care nu aruncă banii în stânga şi-n dreapta, pe tot felul de nimicuri, în nici un caz un zgârcit. Bine, pe moment n-am pus la suflet. Acuza aceea, precum şi altele, de care nu-mi mai amintesc, să se fi depozitat în subconştientul meu? Pentru că atracţia fizică dintre noi era încă mare, pe-atunci. Nu mă simţisem afectat de ofensa ei.)

-Andrada, i-am spus, trebuie să părăsesc casa asta. În cel mai scurt timp…

-S-a întâmplat ceva?

-Ce-ar trebui să se mai întâmple?!…

-Ai cunoscut o femeie, te pomeneşti. De ce nu m-ar mira să mă aştept la aşa ceva, din partea unui bărbat?!

(Ei da, acum era momentul.)

-Da, am cunoscut o femeie…

-Unde?! (M-a ţintuit cu o privire dilatată.)

-În Ungaria. Adică nu, în România, pe urmă…

-Hotărăşte-te! Nu cumva în Elveţia? Sau în Somalia? Hai, pune şi tu degetul pe hartă! (Apoi s-a aşezat pe pat, ca sfârşită, cu palmele căzute în poală. Privea fix şi insistent desenul covorului, cred. Un moment de mic iad. Atât pentru ea, cât şi pentru mine.)

Eşti de mult cu ea?

-Nu, nu sunt cu ea. O ştiu doar de vreo două săptămâni.

-Şi-atunci?

-Nu ştiu, mă gândesc mereu la ea.

E ca şi cum am fi împreună. Eu unul mă simt a fi  „împreună” cu ea! (Când, cum se adunase în mine atâta cinism?)

E din oraş. Am ieşit şi-n Ungaria.

-Cu ea, deci!…

-Nu, n-a fost nimic. Am fost în echipă. „Am cunoscut o femeie” vrea să spună că am făcut cunoştinţă cu o femeie. N-am cunoscut-o din punct de vedere fizic, vreau să spun. Nu s-a întâmplat nimic între noi. Nu am intrat în aşternutul ei. Am luat masa, am bătut străzile Budapestei, m-a îngrijit în spital, preţ de o după-masă, o seară şi o noapte. Ști tu, umărul.  Ne-am întors împreună în ţară, de la Szeged, cu autocarul…Cam atât.

-Şi…cum e?

-Ce, cine?….

-Cine, ea! Are ceva deosebit?

-Nu ştiu, poate. Nu prea m-am gândit, am ascuns.

Poate faptul că sare cu paraşuta şi…

-E aeriană!

Adevărul era că mă simţeam mult mai bine, ori de câte ori Andra mă jignea sau mă ţinea în serii de reproşuri. (Pe Andra o simţeam puternică, în acele momente, capabilă să înfrunte situaţia. Gata să facă faţă despărţirii. Când Andra mă lovea, îmi făcea un serviciu. Iadul devenea suportabil. Mai mult decât neplăcute erau momentele când o auzeam noaptea plângând de una singură, suspinând. În timp ce eu mă gândeam la Monika.)

Nici măcar nu pot să spun c-am avut o discuţie apropiată, cu Monika. A fost ceva cu totul şi cu totul aiurea. O discuţie ciudată. Minute în şir privise pe geamul autocarului, fără a scoate un cuvânt. Cu obrazul lipit de plexiglas. Apoi şi-a dat drumul:

-O să mă întorc, cât de curând, la Szeged. Bine, asta înseamnă două, trei luni..

-Dar nu la spital, am glumit.

-Doamne-fereşte!

Vreau să zbor, să plutesc…

Sar cu paraşuta. Bine, am făcut-o o singură dată, pân-acum.

-Sari cu paraşuta?!… (am rămas cu o mutră mirată, normal)

-Da, sar cu paraşuta.

-Ce chestie! Dumnezeule, nu-mi vine să cred…sari cu?!…

-Da, de ce eşti atât de uimit?

-Păi, de ce n-ai spus de la bun început? Pentru că nu mi-aş fi închipuit…

Uitându-mă la tine…

-Da, probabil nu am o figură de om care…

-Stai puţin, Monika, iartă-mă, acum îmi dau seama, nici nu ştiu cum ar trebui să arate o femeie care ar pluti cu o paraşută, umflată deasupra ei…Ca o ciupercă, nu? Ca o ciupercă uriaşă şi plutitoare.

Ideea este că eşti prima femeie, primul om care…În fine, deja m-ai făcut curios. Cum e? Ai avut emoţii?

-Şi da, şi nu.

-De la ce înălţime?

-Patru mii, cred. Nici nu stiu.

-Patru mii de metri?! Dumnezeule! Şi cum, cum a fost?

-Mi s-a părut foarte rece, acolo sus.

-Spune-mi, cu cât ai căzut? Cu ce viteză, adică…

-Cam doua sute la oră, cred. Uite, vezi, chiar nu ştiu.

-Dar cam cât te-ai dus în gol? Ca timp, vreau să spun.

-Cincizeci şi cinci de secunde, parcă…

-După care ţi-ai deschis…

-Nu eu. Am zburat împreună cu cineva. El mi-a…

-Prietenul tău, probabil. (Nu ştiu ce-mi venise, fusesem totuși indiscret. Fără să vreau. Pe gură-mi ieşeau, uneori, stoluri de porumbei. A spus cineva că aş putea să scriu un tratat despre gafă?!)

-Nu, n-a fost prietenul meu.

N-am avut demult un prieten, nu am nici acum, dacă asta te interesează. Cu riscul de a mă crede paranoică: chiar ești un pic nesimțit! (Aoleo, ce-am făcut atât de grav?!, m-am gândit. Da, fusesem indiscret, recunosc, dar chiar nesimțit?)

-În afară de faptul că-ţi pui viaţa în pericol, la ce-ţi foloseşte că te arunci în necunoscut, de la o asemenea înălţime?!

Acest scurt dialog, pe care nu-l găseam cu nimic vinovat, a burzuluit-o. A întors din nou capul spre geamul autocarului şi nu mi-a mai vorbit, o vreme.

-Bine, îmi cer scuze!, am spus, într-un târziu. Dar chiar nu-mi propusesem să fiu indiscret, sincer.

Atunci Monika, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, m-a învrednicit din nou cu privirea, lăsând parcă să se înţeleagă cum că ar fi obligată să recurgă la arma secretă. „Cum de nu eşti în stare să mă vezi, în toată măreţia mea?!”, parcă voise să-mi reproşeze. Doar atunci am descoperit marele ei punct tare. Nu fusesem în stare să sesizez ceea ce era de sesizat, doar stând cu nasul în prânzul maghiar, vorbind despre literatură. Paradoxal, deşi fundamentul literaturii este viaţa, literatura nu-şi mai face timp pentru viaţă, la un moment dat. Focalizînd doar pe profilul angelic al Monikăi, pe bunătatea ei ocazională din spital, pe care chiar o luasem ca fiind strict conjuncturală. Gândind în culori cenuşii, la Andrada, nu făcusem decât să ignor toate săgeţile ce plecau din abia-descoperitul magnetism din privirea Monikăi. Săgeţi ce tocmai mă străpungeau, rând pe rând, până în stomac. Mi s-a tăiat respiraţia, pentru o clipă. De multe ori privim, dar nu vedem nimic. „Dumnezeule, am gândit, dar cum de ţi se permite să mergi pe stradă, să te mişti liberă prin lume, cu o asemenea privire?!” Nu înţeleg de ce nu i-am spus-o. Nu cu voce tare trebuia să o fac, ci pur şi simplu strigând. Nu gândind, nu în șoaptă, ci cu o portavoce. Teribil ce-ar mai fi meritat-o! Teribil ce i-ar mai fi plăcut! Teribil ce i-ar mai fi plăcut!

Aşa era Monika. Uneori şi cam pe nepregătite se deschidea, ca o floare, lăsa să-i fie descoperită petală după petală. Alteori se închidea. Strica totul. Asta urma să facă. Uneori mi se părea chiar puţin urâtă. Faţa se buhăia, privirea se surmena iar obrajii păreau mai umflaţi şi mai albi. Dar eu urma s-o iubesc.

AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL  1. 
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL  2.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 3.
 
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 4.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 5.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 6. 

Categorie: Cultură
Etichete: Dan Popa, roman, roman foileton, scriitor
Distribuie:
Articolul anterior
[PROZĂ SCURTĂ] Uitarea
Articolul următor
Adio, Olimpiadă: TOT LOTUL național de KAIAC-CANOE – depistat pozitiv cu „Bomboanele Mashei”, Meldonium!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Din aceeași categorie

balcea 1

Domnul Bovary

Motto: „…domnul Charles-Denis-Bartholomé Bovary, fost subchirurg militar, compromis, prin anul 1812, în nişte afaceri cu recrutarea şi silit în acea vreme să-şi dea demisia, profitase atunci de farmecele sale personale…