duminică, februarie 5, 2023

[ROMAN FOILETON] Metamorfoza (3)

 

3.

Pentru că, simţeam, nu puteai fi sigur de nimic cu Monika. Niciodată. (Bine, n-aveam de unde să ştiu că, la acea dată, totul era deja pus la cale de Vlad Ghergar. Deja mă pregăteau să devin o simplă rotiţă, în angrenajul de făcut bani al lui Vlad Ghergar. Omul voise să mă sperie, ştiind că sunt un detaşat, un nepriceput, un desprins de problemele aşa-zis omeneşti, vorba lui Cioran. Aerian. Cu capul în nori. Așa te și crede lumea, dacă nu intri în mecanismul general de tras sforile. Omul mă dusese în faţa unui organ de represiune, ca să poată pe urmă veni, în chip de salvator, salvare în urma căreia eu să nu-i pot refuza nici o rugăminte. Simplu.) Privind retrospectiv, nu pot sa nu aprciez, dând la o parte lipsa lui de scrupule și caracter, felul in care Vlad făcuse totul, ca un mare jucator de şah, care gândea totul cu multe mutări înainte.

Așa că, mă trezesc, pe nepusă masă, cu o citaţie de la parchetul municipiului. Procuratura. Procuratura?! Colegii îmi făceau cumva o farsă, camera ascunsă, ceva? Sau începusem să mă lipesc de necazuri mai mult decât s-ar fi cuvenit? Era pe la sfârşit de septembrie, 2006. Parcă. Afară era o lumină perfectă. Nu ştiam să fi făcut ceva, cuiva, nu mă ştiam vinovat de nimic. Monika îmi făcuse o plângere. N-o atinsesem nici măcar cu o unghie, la vremea aceea. Cert este că, deja atunci când realizez că nu-i o glumă mă simt, dintr-odată, ca într-un roman de Kafka. Acuzat şi, de ce m-aş mira?, condamnat. În ceea ce mă priveşte, graniţa peste care am trecut de la realitate la realitatea romanescă, şi invers, a fost, dintotdeauna, extrem de subţire.

Mă prezint, în calitate de aşa-zis învinuit, la procurorul care-mi instrumenta aşa-zisul caz, ca să răspund unei aşa-zise acuzări. Un băiat tânăr, situat cu vârsta la aproape treizeci de ani. Sigur că şi el făcea parte din marea farsă. Şi încă de la bun început. Dar, când totul mi-a devenit suficient de clar, n-am mai vrut să aflu amănunte. Eram mult prea scârbit. Prin studiourile „Meridian TV”, când totul ajunsese să ia o amploare teribilă, când bolovanul care se rostogolea ajunsese deja un munte, procurorul meu urma să se mişte, cu toată dezinvoltura, în numele unui simulacru de anchetă, o aşa-zisă anchetă, ca unul de-al casei.

Îmi face intrarea o secretară gravidă. Parcă ar fi înghiţit o minge. Poartă cizme din păr artificial, cărămizii, aveai impresia că luase în picioare o pereche de câini lăţoşi. Funcţionarul statului este blond, cărare pe mijloc, spilcuit. Cu dunga pantalonului călcată impecabil, căzând pe vârful ascuţit al unui pantof în două culori, maro şi crem. Ceva în moda anilor treizeci, mă gândesc. Un fizic subțire, de filatelist. Într-o anume conjunctură, sau când au o anume poziţie, chiar şi cei ce par a fi cei mai slăbănogi oameni pot să schimbe destine. Ţine pe nas ochelari fumurii, cu lentile prea mici. Duce mereu mâna la gură, dintr-un tic inconştient de autoapărare, zic eu. Dintr-un complex de inferioritate. De cine se teme, de cine s-a temut omul acesta? Ce i s-a putut întâmpla, în copilărie, cel mai probabil? Îmi cere, foarte politicos, să mă legitimez. Foarte politicos, mă conformez. Formalităţi obligatorii, înţeleg. Procuratura nu este o haltă în paradis.

-O doamnă, sau…domnişoară, Monika T., vă învinuieşte de hărţuire!…(Foarte abilă, fata. Juca atât de tare? Poate ca să mă foarte apropie de ea, mă gândeam atunci, avea să mă ţină în bobârnace, mai întâi? Făcea pe inaccesibila? Mă testa? Mă provoca? Sau pur şi simplu mă dispreţuia, cu toată  fiinţa ei?.

-A fost doar un joc., avea să-mi spună Monika, surâzând enigmatic, la multe luni după aceea. Al naibii joc!)

Procurorul mă priveşte deja acuzator, obraznic, peste lentilele ochelarilor. Dintr-o dată. De sus în jos. Asperităţi sufleteşti profesionale. Atitudinea i se schimbă brusc, imediat ce-mi aruncă învinuirea în obraz. Mă evaluează, încercând să sesizeze cum fac faţă eventualului şoc al acuzaţiei. Dacă albesc, vineţesc, transpir, cutele îmi joacă pe obraz, muşchii feţei îmi tresar, etc. Mâna dreaptă îi devine extrem de activă, în buzunarul pantalonului. De-abia acum realizez cam ce s-ar putea afla în spatele frunţii lui. Îmi dau seama, imediat, prezumţia de nevinovăţie este vorbă-n vânt. Nu e mai puţin adevărat, cei ce ajung pe scaunul pe care tocmai stau eu sunt, de regulă, certaţi cu legea. Omul îşi face treaba, la urma urmei. Nu sunt în faţa unui duhovnic. Numai că mie individul din faţa mea nu-mi este deloc simpatic. Nici el şi nici meseria lui. (Chiar dacă, pe undeva, găsesc că este demn de a fi compătimit.) Ideea este că, dintr-o dată, totul îmi devine ostil. Realmente ostil. Simţurile mi se ascut. Observ, de-abia acum, o pereche de cătuşe, pe un colţ al biroului. Lăsate ca din întâmplare. Sunt sigur, însă, ele stau acolo de zile, de luni, de ani de zile. Ca mijloc de intimidare, cel mai probabil. Ca emblemă a instituţiei. Nimeni nu se atinge vreodată de ele, femeia de serviciu, eventual, din când în când, le mai şterge de praf. Numai că eu venisem bine pregătit. Din aproape toate punctele de vedere. Moral, în special. Oricând ţi se poate întâmpla, oricui i se poate întâmpla să se trezească, la un moment dat, în postura lui Josef K. Aruncat în mijlocul unei situaţii inexplicabile. Asta e bine de ştiut. Iată la ce mai este bună literatura: ca advertisment. Sunt şi bine îmbrăcat. Cu sacoul pepit, marca „Graystone”, primit de la Andrada, de ziua mea. Cămaşa, de un  indigo violent, cravata, de un albastru la fel de violent, pe care vântul mi-o aruncă mereu peste umăr. Pantofii negri, bine lustruiţi, că te puteai privi în ei, ca-n oglindă. La oamenii comuni, în general, felul în care te îmbraci poate avea un impact decisiv. Nu toată lumea priveşte, nu toată lumea judecă dincolo de haină. Nu toată lumea se uită în interior, cum îmi place să spun.

-Mai departe!… îi răspund, cam în aceeaşi notă în care fusesem acuzat, deja uşor insolent. (Şi, ca obraznicia să fie completă, îmi arunc în gură, cât se poate de vizibil, o tabletă de gumă „Orbit”. Scoasă dintr-o cutie pe care o zornăi, pentru o clipă, supărător de tare, ca un copil, cu o totală lipsă de bun simţ. Guma o molfăi, la fel de vizibil, plimbând-o prin toate colţurile gurii.)

Nu am absolut nici un chef să mă încalece, şi nici nu ar avea pentru ce. Aş fi rămas politicos, în continuare, chiar foarte politicos, mă simt foarte confortabil, în mijlocul politeţurilor reciproce, dacă n-ar fi fost acea privire tendenţioasă, din care am priceput totul. Cine ocupă astfel de funcţii are ceva dintr-un călău, mă gândesc. (Ei, nu, Marcel, vărul meu primar este tot procuror și are o grămadă de bun simț. Pentru toată lumea.) Eu tocmai ajunsesem în postura de victimă. („Victima poate fi un călău potenţial, dar incapabil. Sau nenorocos.”, notasem lapidar, în „Cartea capitală”.) Mă amendez însă, imediat: cineva trebuie să-i pedepsească pe cei nelegiuiţi. Cineva trebuie să se murdărească, având de a face cu oameni murdari. Numai că mie nu doar cei aflaţi în conflict cu legea, cu ordinea socială, ci şi cei care se ocupă de ei, aproape în aceeaşi măsură, îmi crează un teribil disconfort. Probabil pentru că sistemul nu funcţionează, organele de ordine îmi dau, în continuare, o senzaţie de insecuritate. Mă simt ameninţat de cel care ar trebui să mă apere, aproape în aceeaşi măsură în care mă simt ameninţat de cel care îmi vrea răul. Îmi citeşte plângerea Monikăi. Încercarea mea de a intra „cu forţa” în viaţa ei, prin aluzii mai mult sau mai puţin directe, „sms-uri neliniştitoare”, o insistenţă „probabil maladivă”, prostii.

-Ce vrea să spună prin „hărţuire”?, întreb. Aţi putea să-mi daţi o lămurire de specialitate?

-Păi, tocmai încerc să mă edific şi eu.

-Nu, mă refer strict la aspectul tehnic. Ce spune litera legii? Relaţia mea cu Monika este una strict personală şi, cred, nu, sunt sigur, nu trebuia dusă, extinsă până în biroul dumneavoastră. Bănuiesc că este o neînţelegere, vreau ca bănuiala mea să se confirme.  („De când şi până când are procuratura în competenţă iubirea?!”, mă întreb. Fie ea chiar şi neîmpărtăşită. „De nicicând”, îmi răspund. Este complet aiurea, ceea ce se întâmplă. Este cumva vorba de o farsă? Camera ascunsă, ceva? Oare colegii mei?…Nu pot să nu mă-ntreb, din nou.)

Funcţionarul, apărătorul oficial şi autorizat al dreptăţii deschide o carte ciocolatie, pătrăţoasă, cu coperta cartonată. Nu pare a avea chef de glume. Meseria lui se face în afara sferei umorului. Surprinzător, mâinile par a-i tremura. Impresia mea este că am reuşit să-l indispun. E clar, nu este potrivit pentru funcţie. Sau nu are încă experienţa necesară. Sau nu este obişnuit, prin natura meseriei, să fie pus la punct. Să primească replici. Să i se facă opoziţii. Fie ele şi doar aluzive. Lecturează integral articolul din „Codul penal”, acea cărţulie înspăimântătoare, cu coperte cartonate, referitor la infracţiunea de care aş fi, vezi-doamne!, incrimniat.

-În cazul acesta, totul este extrem de clar: nu am decât să mă ridic şi să plec….Am fost citat absolut degeaba. N-are nici o legătura, cu ceea ce mi-aţi citit.

-Nu sunteţi şeful…(face o mică pauză, se uită peste plângere)… Monikăi T.?…

-Nu sunt şeful ei… (Și pentru că, printre altele, îmi spun în gând, n-aş putea să comand nici unei muşte, ca să mă exprim cu exprimarea lui Cioran.). Nici nu aş avea cum să fiu şeful ei, pentru că, foarte simplu, nu lucrez împreună cu ea! Nu suntem nici măcar colegi, în speţă (nu mă putusem abţine, să nu-i răspund cu un termen din specialitatea sa: i-auzi, „în speţă”; de râsul curcilor!).

-Vai de mine, sunteţi sigur?!…

-De ce să nu fiu, ce ar trebui să mai verific?! „În speţă” (ha!), sunt foarte sigur.

-Spuneţi adevărul…

-Presupun că da…

-Presupuneţi?…

-Ei, e un fel de a spune. Sigur că sunt sigur. Dacă nu cumva sufăr de o amnezie….

-Sunteţi amnezic?

-Asta-i culmea: sigur că nu sunt amnezic! „În speță” (ha, ha), sigur că nu sunt amnezic!

-Atunci, eu presupun că doamna, domnişoara Monika…

-Domnişoara, din câte ştiu.

-Mâine, când se va prezenta în biroul meu, va confirma susţinerile dumneavoastră.

-Categoric. O altă variantă nici nu este cu putinţă.

Decât dacă, repet, am fost prins într-o amnezie, sau am murit, am ajuns într-o altă dimensiune, încă nu ştiu pe ce lume mă aflu….(Deja băteam câmpii.)

-Nu ştiu de ce, de la bun început mi s-a părut că figura dumneavoastră îmi este cunoscută. Iertaţi-mă, aţi mai fost cumva pe la noi?…(„Adică se gândeşte că sunt un recidivist?!”, m-am gândit. )

-Nu, nu sunt recidivist, îi răspund la o întrebare cu care m-am întrebat singur. La o întrebare cu care el nu m-a întrebat. Nu sunt nici măcar infractor. Nici părinții mei n-au fost.Și nici bunicii mei. Sunt de la televiziunea locală. Fac emisiunea despre literatură. (Nu trebuia să fac precizarea cu literatura. Era ca şi cum aş fi spus că sunt doar portarul televiziunii. Sau chiar mai rău. Mai bine spuneam că sunt ajutor de boitar, vorba lui Cioran.)

-Aha…

-Bine, acestea fiind zise…(Dau să mă ridic şi să plec. Mă agăţ, cu vârfurile degetelor de la ambele mâini, de muchia biroului. „Nenorocitule, nici măcar nu şti să preţuieşti degetele mele expresive de scriitor!”, mă gândesc. Sunt rău și agresiv. Mă dau mare.)

-Numai puţin, încă nu am terminat!… (Procurorul întinde imperativ mâna dreaptă spre mine, în semn să mă aşez, la loc. Îi văd unghiile proaspăt tăiate, rotund, până-n carne.)

Va trebui să daţi o declaraţie.

-Ce declaraţie? Nu dau nici o declaraţie! Adică scrie pe mine că sunt prost?! (Mă comport deja mitocăneşte. Nu reuşesc nici astăzi să înţeleg de ce, în acele momente, mi-a lipsit elementara cultură a inimii. Nu era obligatoriu să citesc Pavel, pentru a face faţă în mod onorabil acuzelor. Din mine lipseşte iubirea, aş fi putut să spun, citându-l direct pe Kertesz. Pe Imre Kertesz. Cuvinte grele, cuvinte catastrofale: din mine lipseşte iubirea!)

-Vă rog, procedura mă obligă. Vă obligă.

-Nu mă obligă la nimic. Sunt perfect nevinovat. Chiar nu-mi place situaţia asta, chiar nu am chef să mă apăr, pentru că aşa vreţi dumneavoastră. Toată viaţa mea am jucat în defensivă. Din bun simţ. Mă reorientez. Nu vreau să dau vreo declaraţie. În care să scriu ce?!…

-Tot ceea ce aţi susţinut în faţa mea, adevărata dumneavoastră relaţie cu …(face o mică pauză, se uită din nou peste plângere)… Monika T.

-Adevărata mea relaţie cu Monika T. este una personală. Care mă priveşte, în mod exclusiv. Care este una foarte complexă, cel puţin în ceea ce mă priveşte. Cred că mi-ar trebui un roman, ca să scriu tot ceea ce….(„Am să scriu un roman şi am să vi-l trimit cu dedicaţie!”, era cât-pe-ce să spun.) Cred că este vorba de iubire, la mijloc. (Puteam să fiu mai discret. Şi, în toată etapa Monika, am folosit cu prea mult curaj şi fără nici o autocenzură cuvântul „iubire”. Era prea mult, desigur, în ideea că, după părerea mea, resursele mele sufleteşti mi s-au părut întotdeauna reduse, în direcţia asta. Unde mai pui că, mi se părea că sufletul meu se uzase teribil, odată cu trecerea anilor.)

-Ia loc, mă simt obligat să…(caută ceva prin teancul de dosare, din stânga lui).

În momentul în care mă tutuieşte, simt că mă irit deja foarte tare. Chiar că deja aş putea să scriu un tratat foarte voluminos despre imposibila iubire a aproapelui. (Intuisem corect: fusese doar iniţial şi parţial impresionat, era clar, că sunt de la televiziune; pentru că, de fapt, mă ocupam doar de literatură! Adică de un fel de nimic, se gândea. OK, toaşu` procuror, sunt un nimeni, dar într-o bună zi voi fi atât de mare, că străzile vor purta numele meu. Voi apărea pe timbre dantelate, pe care le va cumpăra fizicul tău de filatelist. Sigur că nu prea cred ceea ce tocmai gândesc. Nu mai am demult astfel de priorităţi adolescentine. Îmi reprim un zâmbet.)

-Domnule, îi spun, te rog să mă respecţi! Nu sunt unul din cei cu care ai îndeobşte de a face. N-am dat în cap nimănui, n-am băgat mâna la nimeni în buzunare, n-am violat, n-am lovit, n-am ameninţat, n-am înjurat. Nici măcar n-am jignit. Şi n-am de ce, n-am de cine să mă tem. (Observ cum omul din faţa mea ocupă deja o poziţie defensivă. –Mă cunosc, nu atac pe nimeni, aproape niciodată, dar, la nevoie, am un contraatac puternic. Devastator, aş spune. Porcăria naibii, mă gândesc, în momentul imediat următor, dar când o să joc ofensiv şi eu, în viaţa asta?! Eu n-am atacat, n-am interogat niciodată pe nimeni. Un bun simţ ieşit din comun. Nici nu fac nimănui observaţii, propuneri, nu ofer reţete, nu dau sfaturi. Nu că n-aş putea s-o fac.- Probabil îşi închipuie deja că în spatele meu ar putea sta, la o adică, cine ştie ce oameni cu greutate. Sau că averea mea se ridică la o cifră care nu-mi încape nici măcar în cap, dar-mi-te în buzunare, scripte sau seif-uri. Intuisem corect, după cum eram îmbrăcat nu prea-i venea să arunce cu mine în toate părţile. Nu păream un tip cu care să spele pe jos. N-avea cum să ştie în spatele meu stăteau, de fapt, doar câţiva rivali, scriitori şi poeţi, în special, probabil invidioşi pe scrisul meu –care deja captase o anume cifră de cititori-, poate pe premiuleţul acela naţional, şi gata să-mi ia de sub braţ pâinişoara ce-o măncam, pe atunci, de la un amărât de postuleţ de televiziune.)

-V-aş ruga, totuşi, este vorba doar de o formalitate care trebuie îndeplinită, doar câteva rânduri, foarte pe scurt. (Împinge spre mine, cu vârful degetelor, uşor, o coală de hârtie albă.)

-Monika n-are decât să-şi probeze acuzaţiile şi, în acest caz, desigur, mă voi simţi obligat să-i răspund. Până atunci, însă…

-Câteva rânduri, totuşi…

Îmi vâră foaia sub nas. Scot din buzunarul interior al sacoului stiloul cu peniţă de aur, pe care l-am primit de la mult prea devreme răposata mea mamă şi scriu, mare, cu litere de o caligrafie îngrijită, perfectă: Am nevoie de Monika!!! Trei semne ale exclamării. (Tânărul apărător al ordinii sociale priveşte năucit. Nu-şi găseşte cuvintele. Eu aş avea tot timpul din lume să scot biluţa de gumă din gură şi, în semn de protest, să o lipesc sub colţul biroului, ca un copil de grădiniţă. Sigur că n-o fac. Nu am să uit niciodată cum, în tren fiind, m-am aşezat pe un astfel de boboloş de gumă încât, atunci când m-am ridicat, era să plec cu scaun cu tot. Ba nu, cred că era să plec cu tren cu tot!)

-Vedeţi, domnule procuror, dumneavoastră sunteţi mai tânăr şi poate aveţi mai puţină experienţă în domeniul ăsta sufletesc, dar parcă nici nu putem trăi, dacă nu purtăm în suflet o femeie. Credeţi ca asta e o chestie penală?!

După care ies din birou, în pas triumfător, deşi deja conştient că da, ei da, acum probabil că aş putea fi deja pasibil de a fi sancţionat. (Cum nu am fost.)

De bravura asta adolescentină eram deja atât de mândru, într-un mod atât de adolescentin. Urma să mă tot laud, în stânga şi-n drepata, chiar şi la un câte-un şpriţ, cu felul meu original de a da declaraţii, de a mă trage de şireturi cu instituţiile statului. Am un dinte împotriva instituţiilor statului. Împotriva oficialităţilor statului. „Derbedeii ăştia oficiali”, cum îi numeşte Martin Luther. Da, lipsea din mine iubirea. În inima mea era întuneric.

AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL  1. 
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL  2. 

 

 

Ultimele Știri

Related news