Tună timpanele și scheaună trompetele lui Falcă de spaimă că Alin Văcean revine în funcția de director al Filarmonicii din Arad, frate, de parcă toți politicienii (și mai ales „ăștia noi”) au fost wagnerieni de mici!…
Ce-i cu isteria asta, bro?!… mai ales acum, după ce principalul metronom de bătut apa-n piuă – recte SINDICATUL – a început să-și regleze tempourile, postul de manager e liber de Orban (nimeni nu-i mai duce nici dorul, nici grija), personalul își dă refresh (era cazul demult… dar bine-i și-acum), tinerii interimari și-au făcut cuminți treaba și chiar au adus un public nou în sala Palatului Cultural, iar un CONCURS CURAT pentru postul de director peste – la rigoare – MUZICA DIN ACEST SPAȚIU e tot ce putea fi mai normal… mai firesc.
Cunoaștem toate filierele și culisele acestui tămbălău mediatic inutil, dar n-o să cădem în capcana explorării lor
Dacă ați observat, n-am mai scris despre „luptele intestine” care au loc în corpul Filarmonicii… hăt… de la sfârșitul lui februarie – din superstiție am ales să nu mai scriem nimic (să tot critici o rană… poți s-o infectezi mai rău), n-am dat curs nici comunicatelor de presă „pozitiv-manipulatoare” cum nici înregistrărilor pe care le aveam „de sub mese” (grave… câteva cu damf de pușcărie), ingnorând până și traficul pe care-l fac asemenea articole… am zis că nu… lasă… nu suntem noi ăia care expunem mizeriile unor oameni care cântă Beethoven. Să concureze între ei și să iasă cel mai bun! – asta e tot ce contează, la momentul dat, am decis.
Alin Văcean s-a înscris la concurs în ultima zi prevăzută în regulamentul concursului anunțat pe site-ul Filarmonicii Arad
– și mărturisesc că până și pe mine m-a surprins – cel puțin în „prima fază” – candidatura lui („de ce ar avea nevoie un artist, aproape mizantrop, care nu șomează – predă la Universitate materia pe care și-a însușit-o la nivel de master și doctorat -, de o nouă experiență traumatizantă în fruntea unei filarmonici dominată de factorul politic, la cheremul unor inși care privesc Cheia sol ca pe un instrument cu care poți deschide seifuri cu bani?!”).
Îl știu pe Alin… ne știm. A fost (este, iată!) și autor, și personaj al câtorva articole pe acest site. L-am frecventat acasă, îl cunosc mai bine decât îl cunosc chiar apropiați de-ai lui (într-un fel, unul important, facem parte din aceeași familie, cea a celor bântuiți de muzică). E „acel meloman-interpret-improvizator” – a scris și o carte (recomand!) despre…
Un ins care și-a creat propriul paradis, unul cu totul special, care n-ar putea trăi fără acorduri muzicale în preajmă, cu istoria lor cu tot, înconjurat mereu de partituri și cu pianul lângă. Orice mediu non-muzical îi este străin și ostil… și când joacă tenis sau înoată, tot muzică face; e setat genetic să fie așa – un fel de Gustav Mahler -, parcă „condamnat” la polemici, ajungând ușor la scandaluri pentru că, da, e greu de înțeles: dacă nu ești „de-acolo” sau dacă n-ai ceva măcar asemănător în tine, n-ai cum să-l înțelegi.
Fostul său mandat de manager al Filarmonicii din Arad (2011 – 2016) a debutat cu o asemenea neînțelegere…
proastă comunicare… când s-a luat de cultura muzicală a jurnaliștilor arădeni. A făcut-o la modul obraznic, de la pupitrul dirijoral cum privești peste umăr în spate, neatent la sensibilitățile presei locale (pe care „o dată o jignești – și așa rămâi, cum te-a ștampilat atunci” e cutuma) și, chiar dacă avea dreptatea lui, nimeni, dintre cei care s-au simțit jigniți, nu l-a iertat… și chiar dacă ar compune o simfonie revoluționară pe tema asta, tot neiertat ar rămâne.
Noi nu ne-am simțit jigniți. Chiar atunci a început să ne intereseze ca personaj, astfel apropiindu-ne. Am trecut ușor peste „jignire”, cum treci peste o greșeală spontană a unui interpret care și-a permis o „intervenție necuprinsă în partitură” (nu atâta din spirit de frondă, cu justificarea că „poate ar suna mai bine așa”, cât din joacă)… pentru a provoca ieșirea din „letargia pop” a mass-mediei dintr-un oraș în care au performat Liszt, Brahms, Strauss-fiul, Béla Bartók, Pablo Casals, Leo Delibes, Jules Massenet, Bela Bartok și Enescu.
Nu i-a ieșit.
Acum nu că „regretă gestul”, dar a învățat din el tot ce era de învățat dintr-un gest pripit și, mai mult decât atât,
cred că poate să compună și o sonată pentru pian preparat pe aceste zbateri. S-a mai upgradat o dată (bravo lui și pentru asta): a terminat și Facultatea de Drept la Universitatea de Vest din Timișoara (2021), cu licență cu tot.
Poți să-i iei la interpretat C.V.-ul, iar dacă găsești vreo greșeală, depistezi vreo fraudă cât de mică sau ai obiecții, păreri contradictorii față de articolele publicate cuprinse acolo, îl poți contacta direct pe om… e genul care te invită la el acasă, te primește, gata documentat pe nelămuririle tale cu tot ce are mai bun, și-ți și cântă gratis absolut orice muzică vrei tu.
Și mai citește și acest REZULTAT AL SELECȚIEI, prin care contracandidații săi sunt respinși chiar de comisia – vezi-Doamne – ostilă lui Văcean:
– și zi-mi unde-i problema?… că nici măcar cei respinși nu s-au plâns!
Și-atunci, pe bune: CUI ÎI E FRICĂ DE ALIN VĂCEAN?
Hoardelor de ultrași melomani care amenință că-și vor da foc în fața Filarmonicii pentru că în loc de a IV-a de Mendelssohn o să se cânte a IV-a de Mahler?! Uriașa masă de fani Haydn va sparge cu pietre ferestrele palatului cultural în semn de revoltă că vine la putere „Gruparea Xenakis”?!
Pe partea JURIDICĂ a problemei:
Non bis in idem (din latină, „nu de două ori în aceeași cauză”) – expresie care denumește regula potrivit căreia o persoană nu poate fi urmărită ori judecată de două ori pentru aceeași faptă.
Vezi și acest caz:
