sâmbătă, martie 25, 2023

[ROMAN FOILETON] Metamorfoza (10)

 

10.

După episodul penibil din biroul Monikăi, mi-am lins rănile, preţ de vreo săptămână. După care apele s-au mai liniştit, dar numai pentru scurtă vreme. Nu mă mai recunoşteam, dar dădeam semne că identificam această, să-i spun, iubire: o incontrolabilă şi inconfortabilă paralizie a stăpânirii de sine, a spontaneităţii. Toată iubirea asta am văzut-o, un timp, ca pe o buclă inutilă. Un dulce chin, dar lipsit de sens. Eu trebuia să devin moral şi să fiu creator, să nu deviez, cu nici un grad, de la aceste coordonate. A fi moral plus a fi creator egal a fi mîntuit, egal a fi împlinit, era aritmetica simplă şi filozofia care trebuiau să constituie fundamentul existenţei mele. Aici ar fi trebuit să ajung. Bruma de avere pe care mintea mea o adunase, după viaţa conştientă din ultimii ani. O iubire care poate era doar una pasională (era posibil), şi dureroasă, ruptă de fondul solidei şi seninei iubiri curate, de contribuţia la iubirea universală, nu ar fi rezolvat nimic, ar fi fost doar o inutilă abatere. Nici o iubire, în care carnea joacă rolul principal nu durează, de regulă; ea cedează, la nivelul propriei ei intensităţi. Iar dacă asta nu se întâmplă, totuşi, dacă rezistă propriei ei tensiuni, atunci ea decade, degenerează în căsnicie. (Panseul acesta era cumva cioranian. De când până când, căsnicia trebuie să fie o limită catastrofică?! Esenţa gândirii mele era deja una cioraniană. Suntem ceea ce citim? Sau citim ceea ce suntem?) Bun, probabil bat câmpii, ştiu că nu ştiu să teoretizez. Cum am tot spus. Ar fi trebuit măcar să scriu. Să spun o poveste. Emoţiile pe care le trăiam în povestea cu Monika ar fi trebuit, cel puţin, să le valorific într-un roman. Să le dau o formă sublimă. Pentru că literatura asta este, construcţia unei iluzii, cu mijloacele specifice cuvântului, plecând de regulă de la un fond real, şi cu scopul de a transmite o emoţie pozitivă. (Dacă nu Monika, atunci literatura trebuia să mă sustragă, măcar temporar, vieţii. Literatura te poate face să ieşi din obişnuitul vieţii; sau să evadezi din grozăvia vieţii. Sau să-ţi mai îndulceşti viaţa, nu?) Dacă toată viaţa mea ar rămîne doar la nivelul unei mai mult sau mai puţin spectaculoase mistuiri personale, ei bine, atunci s-ar putea spune că viaţa mea ar fi doar pe jumătate trăită. Numai că, de când apăruse Monika, sensul real şi ascuns al vieţii mele, care viza o construcţie solidă, cu bătaie lungă, căpătase o importanţă secundară. Minoră. Mă luptam pentru Monika, de pară aş fi fost în situaţia de a cuceri întreaga lume, pentru întinse perioade de timp. Eu, care aveam, care am un sentiment atât de ascuţit al relativului. Al efemerului. Pentru că, împotriva voinţei mele, în dauna lucidităţii mele, în ciuda dorinţei de a o alunga din gândurile mele, Monika se refugiase şi în inconştientul meu. O visasem din nou, atât de clar, de parcă n-ar fi fost nici o graniţă între plăsmuirea somnului şi realitate. Îşi tot aranja, cu amândouă mâinile, fusta aceea strâmtă, neagră, mulată („pericol de primăvară”, îi spusesem), trăgându-şi-o în jos, cu ambele mâini, cu buricele de la degetele arătător şi policar. La trezire, i-am simţit acut lipsa, cu un dor dureros. Un simplu vis, uneori, ne apropie foarte tare de o anumită persoană. Ştiam că trebuia, din nou, să intreprind ceva. Nu mai suportam să trăiesc aşa, înjumătăţit. Şi incert. I-am scris un mesaj, în care-mi anunţam venirea. Îmi trimiteam paloşul înainte. Mi-a răspuns –mi-a răspuns!-, spunându-mi că, în ideea în care intenţiile mele sunt oneste și de bun simț, nu e nici o problemă. Bine, de data asta eram obligat să-mi stabilesc o strategie, să nu mă mai prezint la modul umil şi penibil, cu care mă făcusem de-a dreptul de râs, la precedenta întâlnire. Avusesem temele nefăcute. Mi-am fabricat un discurs solid, m-am gândit, nu fără un zâmbet autoironic, să-l repet şi-n oglindă, cu toată gestica aferentă, menit ca, într-un final, să mă aducă şi menţină călare pe situaţie. (Mă rog, o prostie.) Trebuia să încep cu un dublu compliment, care ar fi sunat cam în felul acesta: „Rochia/fusta ta este de-a dreptul splendidă! Dar suportul pe care ea stă este pur şi simplu minunat!” Îmi pregătisem un monolog, din care bineînţeles că n-am respectat o literă. Pentru că, de început am început tot prost (încruntarea ei mă speriase). Şi mult prea abrupt:

-Monika, înjură-mă, măcar!

Nu mai suport tăcerea ta de mormânt. Respingerea ta.

(Eram, din nou, la picioarele ei, cârpa cu care ea putea şterge pe jos.)

-Tu nu vezi că vrei să te vâri, cu orice preţ, la mine în suflet?!

(Sigur, asta făceam, de fapt.)

-Monika, vreau să şti, ai devenit pentru mine o chestiune de viaţă şi de moarte.

Viaţa şi moartea sunt singurele lucruri importante, în lumea asta. În rest nimic, dar absolut nimic!

(Încercam să-mi împing discursul din zone sobre, implorator-umile, unde mă aştepta o înfrângere lipsită de echivoc, conform experienţei trecute, în teritorii detaşat-ironice. Îmi chiar adusesem aminte că o femeie trebuie distrată. Făcută să râdă. Sau măcar să zâmbească. Care femeie rezistă, când o bine-dispui mereu? O schimbare de registru tactic. Cu toate acestea, Monika rămânea inflexibilă. Şi-a înfipt nasul în calculator, lucrând. Sau făcându-se că lucrează.)

-Mă scuzi, totuşi, vezi că sunt ocupată!, a spus.

Foarte-foarte ocupată!

-Monika, eşti prima femeie la care mă gândesc extrem de serios, în ultima sută de ani…Mă doare inima, când mă gândesc la tine. Mă doare inima, în dreptul inimii!

-Adam, n-am timp de glume! Chiar așa.

Am, pur şi simplu, de lucru. Pur-şi-sim-plu-de-lu-cru! (O spunea rar, răspicat. Şi pe silabe.)

-Adevărul este că, dacă ai o femeie pe care s-o iubeşti, şi care să te iubească, muţi munţii.

-Nu cred că sunt femeia potrivită, cu care tu să muţi un munte. Nici măcar un versant.

Nici o rocă, măcar. Ai făcut o alegere neinspirată. Mută munţii singur!

-Mă gândesc la tine, în fiecare clipă.

-Nu te gândi! Nu te mai gândi la mine! Îţi risipeşti timpul, îţi iroseşti energiile.

-Ba o să mă gândesc! Privilegiul ăsta nu mi-l poate lua nimeni. Măcar atât.

-N-are rost. Îţi pierzi timpul.

(Îmi spunea din nou, verde-n faţă -culoarea relaţiei noastre, să spunem-, că nu am ce căuta în viaţa ei.)

-Şti, la urma urmei, ştiindu-te cum eşti, iubindu-te, aproape că nici nu mai am nevoie de tine, în carne şi oase. Este uneori suficient şi minunat să ştiu că exişti. Aproape că-mi ajunge. Să tot amâni şi prelungeşti împlinirea unei relaţii, este şi asta o voluptate.

Eşti prezentă, cu toată fiinţa ta, în fiecare clipă, în mine. Nu mă jenez, să spun asta, nu sunt cuvinte mari, sunt sentimente mari.

(Acesta era, indiscutabil, adevărul. Nu e mai puţin adevărat, încercam, în continuare, să mă insinuez, cu orice preţ, chiar suportând o înfrângere după alta, în mentalul ei. Trebuia să fiu prezent, chiar într-o formă negativă, în viaţa ei. Era important să se gândească la mine. Chiar dacă, pe moment, eram eroul negativ. Intrusul. Indezirabilul. Nesuferitul. Imposibilul. Lucrurile s-ar fi putut schimba, lucrurile trebuiau să se schimbe, cu timpul.)

-Monika, vreau totul, totul sau nimic. Fără jumătăţi de măsură.

-Adam, ce vrei de la mine?! Ce vrei de la mine, omule?!

-Totul, Monika! Totul. Doar atât! Nimic mai mult.

-Tu nu vezi că eşti obsedat? Eşti disperat, omule!

Am închis pe dinafară biroul. Dar am bătut din nou la uşă, după nici un minut.

-Ce s-a mai întâmplat, m-a întrebat?! (Era destul de nesuferită. Mai mult decât ar fi fost necesar, ar fi spus Cervantes.)

-Aş avea nevoie de un sfert de coală de hârtie, aş avea ceva de scris, poate nu mai mult de două minute. Şti, de obicei, de când mă consider un pic de scriitor, port cu mine un mic carneţel, în care-mi notez inspiraţiile. Oriunde m-aş afla. Ca nu cumva să le uit, să se piardă. Acum l-am lăsat acasă. Știam că vin să-ți fac curte. Crede-mă, este extrem de frustrant să ai o inspiraţie, pe care apoi s-o pierzi definitiv, pentru că pe moment n-aveai unde să o notezi, iar apoi ai uitat-o. Hârtia are o memorie mai bună. Întotdeauna.

Vezi tu, impresia mea este că, în ziua de astăzi, iubirea nu pare să mai fie desemnată cu termenul de „iubire”. I se spune „obsesie”, „disperare”, „fixaţie”. Să fie asta un fapt îngrijorător, iubirea este în cădere liberă, sau la mijloc este doar o chestiune formală, nişte expresii la modă, conţinutul rămânând acelaşi, de fapt? Tu ce părere ai?

-Adam, te rog, rapid, mai vorbim altădată, am treabă! Și, ce mă interesează pe mine toate fleacurile astea, la urma urmei? Ei!…

Am ieşit. Per ansamblu, şi la această ultimă întâlnire mă comportasem la modul criminal. Nu-mi găsisem, nici de data asta, cuvintele potrivite. N-ar fi trebuit decât să fiu, de la bun început, scurt şi sincer. Să-i spun că mă gândesc la ea în fiecare clipă, că simt o nevoie irepresibilă să o strâng în braţe. Mă rog, poate era prea mult, poate suna aiurea. S-o ating, în orice caz. Şi cu vârful unei unghii. Am ieşit, cu sentimentele contradictorii pe care le aveam de fiecare dată, când Monika mă executa: iniţial, mă simţeam total anulat, pus la punct. Dar toată această stare jenantă se dilua, pe măsura trecerii orelor. Încât concluzia cu care rămâneam –cu care voiam să rămân, fără-ndoială- era aceea că, adevărat, Monika nu mă încurajase niciodată, Monika mă descurajase, dar niciodată nu mă descurajase îndeajuns. Asta am crezut, poate asta am vrut să cred. Lăsa loc, parcă, de fiecare dată, pentru un alt început. Era ca şi cum m-ar fi decapitat, după care îmi lipea capul înapoi, la loc. Şi, pe deasupra, după ultima întâlnire, deși fusesem din nou anulat, parcă tocmai prindeam aripi, aveam în faţă o nouă provocare: puteam să meditez la tema iubirii, la ceea ce, aveam eu imprsia, avea să decadă în obsesie, în disperarare. Poate Monika avea dreptate. Poate reuşeam să scriu câte ceva, despre asta. Asta era un câștig sigur. Să scriu o filozofie a iubirii.

În orice caz, în aceeaşi zi am bătut din nou la uşa biroului. Cum aşa, m-am gândit, dar un bărbat îndrăgostit trebuie să fie un tăvălug. Să nu țină cont de nimic. O luptă, o ambuscadă şi o victorie contracronometru. Vremurile s-au schimbat.

-Voiam să te mai privesc odată, nu mă satur să o fac. (M-am aşezat pe un scaun, am privit-o în ochi, pentru 2,3 secunde, după care am plecat. Fără cuvinte am găsit-o, fără cuvinte am lăsat-o.)

                                       

 AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL  1. 
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL  2.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 3.
 
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 4.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 5.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 6.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 7.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 8.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 9. 

 

Ultimele Știri

Related news