11.
După două reprezentaţii lamentabile în faţa Monikăi, era cazul să mă reabilitez. Eu, în faţa mea. De fiecare dată, după ce îi închideam ușa pe dinafară biroului, mă simţeam suficient de ridicol. Penibil. Cu mult sub prestaţiile mele obişnuite. De obicei sunt volubil, dezinvolt, destins. Mă simţeam acasă, în emisiunile mele de miercurea şi sâmbăta, când eram spiritual, inspirat, plin de viaţă. Cultivat, cât de cât. Eram pe teren propriu, când vorbeam despre literatură şi artă, despre scriitori şi artişti, cu scriitori şi artişti. Făceam, uneori, mai mult decât un simplu talk-show, făceam show, efectiv. Tehnic vorbind, nu eram eu foarte priceput, dar programele mele captivau. Monika nu se uita la astfel de emisiuni, cu siguranţă. Îi păream cunoscut, pentru că mă văzuse, adevărat, probabil butonând pe telecomandă, în mare viteză. Chipul meu i se fixa pe retină, dar nu mai mult de o secundă, pentru că, fără nici o îndoială, nu o interesase niciodată să zăbovească asupra a ceea ce spuneam. (Aşa cum eu schimb canalul, imediat ce dau de R V, bunăoară.)
În aceste condiţii, în care totul părea să fie împotriva mea, într-un moment de maximă luciditate, mă hotărâsem să uit, de data asta în chip cu totul şi cu totul definitiv, chiar dacă treptat, de Monika. (Consideram că deja era cazul. Nu stârni dragostea, până când ea nu vine!, găsisem scris, mai târziu, în „Cântarea Cântărilor”. Când „Biblia”-mi devenise un serios obiect de studiu.) Să uit de Monika, era tot ceea ce-mi mai rămânea. Cu totul şi cu totul definitiv, de data asta. Dute-nvârtindu-te! Nu înainte ca, şi după ce fusesem respins a doua oară, să declanşez, la distanţă de numai câteva zilişoare, un arsenal de sms-uri „neliniştitoare”, cum le numise Monika, când mă reclamase la parchet. Mesaje la care, evident, nu-mi dăduse nici un răspuns. Nici nu le așteptam. Voiam doar să știe ce pierde. Alesesem femeia nepotrivită. Nu alergi după un tren care nu te aşteaptă, spune şi înţelepciunea populară. Era cazul să-mi repar şi imaginea mea de mascul cu o oarecare anvergură, care ieşise bine şifonată din confruntările cu ea. A insista, fără nici o şansă, să cuceresc una şi aceeaşi femeie devenea, în opinia mea, o chestiune lipsită de orice imaginaţie, maladivă chiar, un gest păgubos, de care nu mai doream să mă las confiscat. Aşa că am făcut, după acel moment de respiro, care numai moment de respiro nu a fost, din cauza episodului cu procurorul, recensământul femeilor care mi-ar sta oarecum imediat la îndemână. Și cu care aş fi putut să mă consolez, fără a face nici cel mai mic efort de cucerire. Care să-mi umple golul din viață, cât ai pocni din degete. Eram obosit. Cine mai avea chef de asalturi? În trei luni de zile, le-am vizat pe Andreea și pe Mihaela. Le avertizasem, de la bun început, că nu am de gând să mă implic, să întreţin mai mult decât o relaţie pasageră. Dar nici ele nu-şi doreau altceva. Nu mai credeau în bărbaţi, nu mai credeau în relaţii de lung parcurs. Nu s-a întâmplat nimic, până la urmă, cu niciuna dintre ele. (Nobil ar fi fost să-mi trăiesc suferinţa până la capăt. În tăcere, cu răbdare şi demnitate. Să ascult Mariah Carey, cu capul în pumni. Love Takes Time. Să mă mistui în înfrângerea mea, distilând un sentiment tot mai pur. Apuse sunt însă vremurile unui devotament eroic, imaculat. Unei suferinţe asumate. Răbdătoare.) Andreea şi Mihaela erau, trebuie să recunosc, femei pe care eu, cu tot cinismul, le includeam în categoria second hand. Aproape expirate, cu psihicul afectat de căsnicii chinuite, divorţuri, etc. Femei aproximative fizic, cam trecute de o vârstă competitivă şi cam urâţele. Se urâțiseră. Sigur, în vremurile lor de glorie arătaseră suficient de bine, avuseseră trupurile perfect desenate. Totuşi, lucrurile au luat o altă turnură. Cele două foste graţii trebuiau să mă facă s-o uit pe Monika. Dar asta nu s-a întâmplat. Femeile au renunțat, în cele din urmă. Erau extenuate și resemnate. Iar eu eram cu mintea doar la Monika. Nu ne-am intersectat, de nici o culoare.
Sigur că, în cele din urmă, era perfect nomal să revin, cu tot arsenalul, la Monika. În mod evident, dacă aş fi aprofundat la timp Epistolele Apostolului Pavel, aş fi putut evita inițiativele mele de reabilitare, lipsite de orice igienă trupească, sufletească şi morală. M-aş fi putut feri de întinăciunea cărnii şi a duhului, chiar și cu gândul, ca să mă exprim cu cuvintele lui Pavel din Tars. Monika urma să pedaleze mult, pe chestia asta.
Şi, pe deasupra, când totul mergea de minune la servici –măcar la servici-, s-a întâmplat ceva. Trebuia să se întâmple, pentru că prea o duceam bine. Suspect de bine, sub acest aspect. Îmi pregăteam emisiunile, de regulă lungit în pat, orice oră din zi sau din noapte ar fi fost. Citeam sau reciteam, referitor la tema emisiunii pe care tocmai o pregăteam. Dacă voiam mai aţipeam, dacă aveam chef îmi făceam cinste cu o cafea, etc. Curată boierie. Până într-o zi, când mă sună Vlad Ghergar (marele manipulator), patronul canalului de televiziune. Un vechi amic (ce amic!), de altfel.
-Adam, am un plan pentru tine. Nici nu mi-aş putea imagina, c-ai putea să mă refuzi…
-Ştiu, am spus, va trebui să fac o emisiune cu Gigi Ciobanu. (Gheorghe Ciobanu era un poet municipal, un pretins poet, în ceea ce mă privea, un individ total lipsit de talent, care tot dădea din coate, încercând să-şi facă loc în lumea literară zonală şi chiar naţională. Polemizasem cu el, prin ziare. După ce mă atacase, în câteva rânduri, făcusem, în cele din urmă, imprudenţa să-i răspund tăios, printr-un articol, cu un titlu la fel de tăios: „Balada unui creier mic!” –Cum putusem să replic, să lovesc în halul ăsta?!- Poezia lui Ciobanu, scrisesem atunci, are un singur defect, nu mai multe: nu este poezie! Evident că ajunsesem să regret. Nu fusesem destul de bun, de înţelept, pentru a răbda până la capăt. Pentru a mă detaşa. Adevărul este că nu întotdeauna ştim să gestionăm, să primim un atac.)
-Stai liniştit, nu te speria. Şti bine că am avut mereu încredere în competenţa ta, şi nu m-am amestecat niciodată, în nici un fel, în felul în care tu te-ai organizat. Probabil că ai dreptate, în privința lui Gigi. Sunt mulţumit, de altfel…
-Da, e adevărat, Vlad, şi îţi mulţumesc pentru asta.
-Am un plan mare. Ideea este că tot ceea ce faci tu, aici, mi se pare că este prea puţin, pentru tine…
-Nu înţeleg…
-Două emisiunele („emisiunele”!) pe săptămână, despre literatură….Nu crezi c-ar trebui făcut ceva mai mult?…
-A, Vlad, ai ajuns şi tu să crezi că literatura nu înseamnă nimic. Sau, mă rog, că nu e mare lucru. Nu are forţă, nu este absolut necesară. E doar desert, nu e vitală, nu e felul unu, nu e felul doi. Se poate trăi și fără ea.
(Comisesem, poate, m-am gândit, în toată perioada scursă pân-atunci, o altă greşeală diplomatică. Vlad Ghergar fusese scriitor şi el, dar unul minor, în opinia mea, şi nu numai a mea. Şi renunţase, de destulă vreme, de altfel, să mai aştearnă un rând. Recunoscându-şi limitele, bănuiesc. Nici nu-l invitasem vreodată în emisiune. Poate-ar fi trebuit s-o fac, măcar din politețe. Poate-ar fi ieșit o emisiune interesantă. N-ar mai fi contat faptul că scriitura lui era una extrem de facilă, cu cuvinte sărace. Nici că trăsese pe linie moartă. Nici că urmărea cu orice preţ, în opinia mea, să fie original, luând-o pe piste greşite. Și nu reuşea să mă convingă nici opţiunea lui tematică, de intrigă politică sau poliţienească. Sau probabil picasem prost, după logica prietenul duşmanului meu îmi este duşman, aducându-l în studio, în repetate rânduri, pe Gabi Pascu -zis Pasquale-. G.P., cu care Vlad avusese cândva demult un conflict, ceva familial, mi se părea un scriitor de perspectivă. Eram impresionat de naraţiunea lui ingenioasă şi pregnantă, de tip confesiv. Sugestia clară, multitudinea planurilor epice şi măiestria cu care fusese zugravit personajul Beldea, un interesat de parafizică, în nuvela „Gheaţa”, mă cuceriseră definitiv. Scria, nu ştiu cum, o proză discretă, dar care-ţi inspira, în acelaşi timp, o pană viguroasă. În fine.) Dar nu, nu, Vlad urmărea cu totul altceva.
-Nu, aş fi intersat să te înhami la o muncă mai grea. Mai bărbătească, dacă vrei. Cu un impact mult mai mare. Mă gândesc la faptul că ar fi cazul să-ţi araţi adevărata măsură.
Ce-ai zice, dacă ai face tu emisiunea socială?…
-Eu, emisiunea socială?!…Presupun că glumeşti!…
-Adam, vorbesc la modul foarte serios.
-Vrei să mă retrogradezi, aşadar…
-Ba, eu unul cred că ai avansa.
-Vlad, nu ţin cu dinţii de emisiunea mea. Să nu mă înţelegi greşit.
Dar literatura este teritoriul meu. Chiar dacă probabil nu briez. Sau, mai precis, ca să nu par lipsit de modestie, socialul nu este felia mea. Nici nu sunt pregătit, pentru aşa ceva…
-Nu e mare lucru…
-E ca şi cum ai da drumul unui căţel crescut în apartament, obişnuit cu toate răsfăţurile, printre maidanezi. Îţi dai seama, ce s-ar întâmpla!…
-Te adaptezi. Totul se învaţă.
-Am înţeles, vrei să scapi de mine, şi foloseşti acea formulă uzitată, avansându-mă la un nivel la care, cu certitudine, mi-aş rupe gâtul. O mândreţe de cădere, vorba lui Zorba.
-Adam, îţi jur că nici prin gând nu mi-a trecut, o astfel de făcătură. Numai în mintea ta de scriitor, saturată probabil de scenarii…
-Bine, şi Eduard? Edy o să creadă că l-am lucrat, tocmai pentru a-i lua locul.
-Fi pe pace, am deja un loc şi pentru el. Nu va părăsi echipa.
-Te întreb aşa, nu pentru că deja mi-aş da acordul.
Pentru că, sunt sigur, n-am să accept. Nu vreau să lucrez cu cerşetori, hoţi, proprietari deposedaţi abuziv, chiriaşi daţi afară din casă, violatori şi violate, prostituate analfabete şi tupeiste, etc, etc…Chiar, nu am inimă pentru asta. Realitatea este uneori criminală. Nu am nici stomac, pentru asta.
Nu pot să las paradisul literaturii, pentru infernul realităţii. Pentru segmentul de iad al realităţii, pe care tu mi-l propui.
Bine, ştiu că exagerez: viaţa este un iad, cam în aceeaşi măsură în care este şi un rai.
Numai că, vezi tu, literatura este, vorbesc de literatura adevărată, este un paradis, cam în totalitatea ei. N-aş putea să pun suflet, în ceea ce tu îmi propui. Din moment ce nu am stofa şi priceperea necesară, în a salva întreaga lume, sau măcar o parte din ea, angajându-mă social, nu văd de ce m-aş implica. E treaba lui Dumnezeu, ce face cu lumea asta, la urma-urmei, vorba lui Cioran. Cum îndreaptă, cum repară, cum salvează. Nu stă în puterea mea, în puterea nimănui, poate, nu intră în atribuţiile mele să confisc atribuţiile şi atributele divine. (Aiurea, o Monika transformată urma să-mi spună că mă înşelam amarnic.)
-Dar nimeni nu-ţi cere implicare sufletească. Nimeni nu-ţi cere să faci minuni. Un moderator rece, acolo. Neutru, impasibil. Carismatic şi priceput. Detașat.
-Nu mai pun la socoteală, n-aş mai citi, n-as mai scrie o carte. Un rând.
-Bine, dar cărţile…
-Nu ştiu dacă am să fac gaură-n cer, nu ştiu dacă am să dau vreo lovitură în literatura zonală, naţională sau mondială, probabil că nu, habar n-am dacă voi da vreo lovitură beletristico-financiară, dacă la asta vrei să te referi, probabil că nu, important este că mă simt bine pe felia mea, cât o fi ea de mică, mă simt acasă. N-am nevoie de palate, de monumente arhitecturale socio-politice, mă simt bine în bojdeuca literaturii.
-Adam, poate nu ţi-ar strica să mai cobori şi tu, măcar din când în când, cu picioarele pe pământ! (Intenţionase să râdă, dar inimitabilul lui râs homeric îl părăsise, în ultima vreme, degenerând într-un zâmbet histrionic.)
-Îţi mulţumesc pentru sfat, dar nu mai am astfel de curiozităţi.
Vlad, sincer, eşti sigur că nu vrei să scapi de mine?
Pe cuvânt că nu mă deranjează, dacă mi-o spui direct, bărbăteşte. Toată viața am trăit în provizorat, toată viața am schimbat decorul, așa că…
-Nici nu se pune problema. Toată lumea e mulţumită de tine. Colegii, telespectatorii. Ai un rating mai mult decât bun, pentru genul tău de emisiune. Cred că nici TVR Cultural nu stă cu mult mai bine. Bine, păstrând proporţiile. Ai în tine ceva particular, rocambolesc, care dă sarea şi piperul. (Mă rog, nu mă simţeam prea bine, când eram lăudat direct, pe faţă; parcă mă descurcam mai uşor, gestionam mai bine o acuză.)
Nu, nu toată lumea era mulţumită de mine. Nici Monika, bunăoară, nu avea să se dea pe spate, pentru prestaţiile mele de dincolo de sticlă. –Sau să fi jucat teatru?- După ce mă complăcusem în a-mi bate joc de mine, propunându-mi inutil să mă combin cu cele două foste graţii de, credeam eu, consolare, sfârşisem prin a-mi fi un dor infinit de Monika. Ce înalte chirurgii ți-ar putea scoate din cap femeia pe care o iubești? Păi, nici una. Insomniile deja mă bântuiau. Într-un început de astfel de noapte, când mă tocmai gândeam atât de acut la Monika, primesc un sms de la ea, în care îmi reproşa atitudinea mea de moderator. Mă acuza că-mi întrerupeam mult prea des interlocutorul, fracturându-i discursul, în mod repetat. Supărător. Asta pentru a mă scoate, neapărat, în evidenţă pe mine. Nu era adevărat, poate că-mi sincopam prea des partenerul de dialog, dar nu din raţiuni tendenţioase. Sau orgolioase. Discuţiile erau vii, aprinse, plăcute, uneori se derulau uşor în contradictoriu, adevărat, dar fără vreo intenţie de a li se institui sau substitui o relaţie conştientă de putere. În mod cert, eu ţineam să fiu puternic, viguros, să domin, dar numai în cărţile mele. Să mă domin pe mine, să ţin în mână ceea ce scriam. Nicăieri, altundeva. Era singura mea ambiţie. Acolo era lupta. Ştiam că nu prea am ce să fac, cu victoria asupra cuiva. La o primă vedere, s-ar fi putut spune că Monika avea dreptate, că aş fi fost un moderator incomod, dar numai la o primă vedere. În sfârşit…De-a dreptul şocant, însă, fusese pentru mine acel mesaj. Trimis în plină noapte. Chiar dacă mi-era unul nefavorabil. Mi s-a oprit respiraţia, pulsul s-a accelerat, când am văzut afişat sus, pe micul ecran al mobilului, unde era scris: Monika. Putea chiar să mă înjure. M-am gândit că îmi reuşise planul de a mă insinua, în orice formă, în mentalul ei. Eram prezent acolo, asta era important, în mintea care fabrica gândurile ei. Nu fusesem uitat. Chiar aşa, indezirabil cum eram. Deja stătea cu telecomanda pe mine. („Deja”?!) Pe urmă, despicând firul în patru, entuziasmul mi s-a mai diluat. (Nu era oare a mea, şi numai a mea, moda asta a rapidelor schimbari schizofrenice?) Exista şi varianta obiectivităţii. Monika se simţise datoare să-mi facă o observaţie de bun simţ. Fără nici un gând ascuns. Constructivă. Să-mi dea o mână de ajutor, atenţionându-mă. Sigur că puteam, la fel de bine, să cred că era o aluzie, o invitaţie în a relua dialogul dintre noi, dialog pe care tot ea îl „fracturase”, de altfel, ca să formulez exact cu formularea ei.
-Bine, Vlad, treaba e foarte clară, e ca şi rezolvată: refuz oferta. Cu scuzele de rigoare.
-Presupun că este un prim „nu” femeiesc, care vrea să însemne, de fapt, „da”.
-Nu, Vlad, vorbesc la modul foarte serios. După elementarele mele cunoștințe, „nu” înseamnă „nu”. Încă din cele mai vechi timpuri.
-Nu mă pot opri să-ţi spun, bucla pe care ai face-o, plonjând o vreme în social, ţi-ar fi de mare ajutor, în cariera ta literară. Un scriitor trebuie să aibă o mare experienţă de viaţă, în opinia mea. O vastă informație. Să fie, dacă nu trecut prin toate, uns cu toate alifiile, atunci la curent cu toate, cel puţin. Să ştie de toate. Nici nu şti când ai nevoie de o informaţie, din te-miri-ce domeniu. Geografie, apicultura, electronică, paleontologie, jocul la bursă, legislaţie, sociologie, matematică, crimă organizată…şi câte şi mai câte. Totul.
(-Vlad,…….am făcut o pauză, formulând în gând cuvintele cu care dragul de Cioran îl înjurase pe dragul de Camus. –În ultimele săptămâni, petrecute alături de iubita mea, m-am dezvățat să mai înjur.- Acum, te-ai găsit să-mi dai mie lecţii de scriitor?! Lasă-l pe un Tolstoi, să mă şcolească. Pe un Grass. Pe un Kertesz. Pe Cesare Pavese. Sau pe un Vargas Llosa. Ori pe Pamuk. Cam ştiu şi eu, ce aş avea de făcut. A, că nu-mi iese atât de bine ca altora, că nu mă ridic la înălţimea aşteptărilor, aşteptărilor mele, în primul rând, asta e deja cu totul altceva. Nu sunt perfect retras în turnul meu de fildeş, cum s-ar părea. Încerc şi eu să-mi adaptez aerul, în acord cu respiraţia lumii. Ştiu câte ceva, bunăoară, oricât ar părea de curios, şi depre comerţul cu produse agricole. Despre metalurgie. Şi despre crima organizată, ştiu. Despre fizică, particula numită „dumnezeu”. Şi despre specula la bursă. Şi încă din proprie experienţă! Domeniu care, altfel, mă face să vomit. Aveam şi eu, ca mai tot omul, un bănuţ pus deoparte, pentru zile negre. Nu o sumă considerabilă, dar nici foarte-foarte mică. Citesc într-o bună zi, ca din întâmplare, despre o societate comercială ce se foarte dezvoltase, în ultimii ani. Cu mari perspective. Aflu că SC Discount SA –da, marea SC Discount SA!- este cotată pe piaţa de capital. Altfel nici nu se putea, probabil. Încep să mă informez, în amănunt: consult ziare şi reviste cu profil financiar -da, consult ziare şi reviste cu profil financiar!-, site-uri de profil pe internet, brokeri, etc, şi ajung la concluzia, fundamentă pe un coeficient de mare probabilitate, că firma nu va falimenta, în viitorii doi, trei ani. Are o conducere abilă şi competentă, aflu, un bilanţ tot mai favorabil, cu fiecare an. Mă interesez la bursă şi constat că acţiunile societăţii sunt plasate, conjunctural, undeva foarte jos. –În ciuda impresionantei cifre de afaceri!- Ca întreaga piaţă, de fapt, care la acel moment era pe roşu. Dacă, pe la sfârşitul anului 2005, acţiunea atinsese nivelul maxim de 53.000 lei, la momentul la care eu speculam bursa (eu, speculând bursa!), adică în una din lunile octombrie sau noiembrie, ale ultimului trimestru din 2006, valoarea acţiunii se prăbuşise până la 4.000 de lei. Patruzeci de bani, de fapt, în noua monedă. Era momentul să cumpăr. Logica era simplă. Şi nu aveai nevoie, pentru asta, mi se părea mie, de studii de specialitate; de un broker sau de o persoană din interiorul firmei, care să-ţi vândă ponturi. –Sigur, astăzi cred că am avut un mare noroc. Cu siguranţă că am avut un mare noroc. Nici măcar nu ştiu cu exactitate ce e aceea „pe roşu”.- Existau două premise foarte simple, dar pe care mintea mea de profan le considera suficiente: unu, societatea nu va muri; doi, acţiunile erau la pragul de jos, deci era foarte clar, chiar dacă ele mai aveau să scadă, pe moment, într-o bună zi urmau să tindă spre o limită superioară. Doar asta mai putea să urmeze. –Pe naiba, teoretic putea să urmeze şi altceva. Cu totul și cu totul altceva- Secretul era să mă înarmez cu răbdare. Ideea este că am cumpărat ieftin şi, nu trecuse decât puţină vreme, că am şi vândut, cam de opt ori mai scump. În sfârşit, nu prea ştiam eu în ce măsură acţiunea mea singulară cu acţiuni, ce ţinea de resortul nebuniei, şi care umflase puţin buzunarul meu, avea să-mi folosească în ambiţioasele mele planuri de scriitor. Habar nu am cum aş putea specula în literatură cu bursa, cum aș putea scoate din tranzacţiile la bursă o mare forță de sugetie, o plăcere a lecturii.
Sau….poate că e cazul să-mi retrag acuzele. Nu mare este scriitor este acela care spune ceva, dând impresia că spune cu totul altceva?)
-În fine, Vlad, orice argument mi-ai aduce, este cu totul şi cu totul inutil. Hotărârea mea este definitivă. Nu pot să accept oferta ta. Ar fi ceva împotriva firii mele. Măcar atât aş vrea sa fac, în viaţa asta: să trăiesc în acord cu mine însumi. Măcar atât.
-Adam, îţi acord o săptămână de gândire…
-Este inutil.
-Hai, două săptămâni…M-am şi gândit, titlul emisiunii va fi: „Justiţiarul Adam Popa”.
Nu sună extraordinar?!!!
-Vlad!…Nu vreau să fiu lipsit de respect, dar mă pufneşte râsul. E ca şi cum ai spune: „Marele om de afaceri Marcel Proust.” Cu scuzele de rigoare, pentru falsa comparaţie.
-Bine, o lună de zile. Nici o oră, în plus. (Ceea ce mă mirase pe mine fusese răbdarea dialogului, manifestată de Vlad. De obicei punea întrebări după întrebări, mitraliate: ce faci?, unde eşti?, cum eşti?, cum îţi merge?, a trecut gripa?, schimbăm asta, facem aialaltă, etc., fără a mai aştepta vreun răspuns. Era într-un continuu neastâmpăr. Specific zilelor de astazi. Nu mai avea nervi nici pentru Marta, soţia lui. O femeie, doamne iartă-mă, urâtă, masculină şi masculinizată -mai masculină chiar şi decât Angela Merkel!-, cu o coafură albă şi umflată, de parcă era o oaie. O femeie din a cărei vorbă nu ieşise, de altfel, docil, niciodată. Semn că Marta îşi pierdea, încetul cu încetul, bastonul de mareşal era şi acela că igiena personală a lui Vlad avea uneori de suferit: un periodic iz acru, amestecat cu parfumuri dulci, de femeie, îţi transmitea un periodic disconfort olfactiv.)
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 1.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 2.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 3.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 4.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 5.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 6.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 7.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 8.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 9.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 10.
