[ROMAN FOILETON] Metamorfoza (16)

roman
Distribuie:

16.

Nu este exclus ca exigenţele, sensibilităţile mele să fi fost duse la extrem, la graniţa maladivului chiar, se prea poate, dar mi s-a părut că, de prin aprilie, Monika îşi cam epuizase prelungita, totuși, trimestriala lună de miere. Lună pe care eu mi-o doream nesfârşită. (Reuşeam, în sfârşit, să nu mă mai satur de o femeie. Eram constant într-o relaţie. Asta se putea numi iubire, nu?) Am crezut, iniţial, că la mijloc era un motiv pur hormonal. Monika putea uneori să dea lesne impresia că se lasă purtată, pe valurile vieţii, de biologia sa. Apoi se înteţiseră drumurile la Szeged, care mie, prin frecvenţa lor, îmi trezeau umbre de suspiciune sau acute şi greu mascate gelozii. Am şi însoţit-o, o singură dată, de fapt, încercând să descopăr un motiv concret, pentru uşoara distanţare, uşoara răcire a Monikăi. Pentru că, atunci când devii gelos, orice mişcare a partenerului converge în sensul obiectului geloziei tale. Iago se regăseşte direct în noi. Lucrurile culminaseră, în cele din urmă, cu episodul acela nefericit, când Titus m-a antrenat în lupingurile sale mortale. Ei, da, Titus devenise marele bănuit. Trăda o anumită complicitate cu Monika. Şi avea şi unele calităţi. Era curajos. Arăta ca un mascul autentic. Era mare lucru, dacă mie îmi sărise în ochi, mie, care n-am ochi decât pentru bărbaţii care fac gaură-n cer, indiferent de domeniul în care ei se mişcă. Ei, da, mi se părea că Titus face gaură-n cer, şi pentru asta nu trebuia să urce neapărat cu avionul, pân-acolo. Trebuia să o recunosc, asta trebuia să recunosc, fizicul lui avea o valoare expresivă ridicată. Nici n-aş fi ştiut ce ar fi putut să-i lipsească, din tot ceea ce este masculin. O faţă prelungă, catonică, de stâncă, lipsită de orice efeminare. Un cap puternic, acoperit de un păr negru, viguros, tuns periuţă în permanenţă, la nici un centimetru. Presărat cu insule de cicatrice albe, semne de bună purtare, rămase încă din copilărie, pesemne. Semne clare de agresivitate tipic masculină. Ochelarii de soare, mereu ridicaţi pe cap. O voce puternică, aspră, de stentor. Gât, bicepşi umflaţi, totul. Blugii de aproape fiecare zi păreau că îmbracă o stană de piatră. Şi, probabil ca o emblemă a unei orientări indubitabile, dar şi a virilităţii, îşi plantase mai nou un cercel, reprezentând iepuraşul Playboy, în lobul urechii stângi. După lupingurile acelea criminale, i-am atras atenţia Monikăi asupra rezervelor (eufemistic vorbind)  pe care le aveam faţă de Titus. Ea nu mă aprobase, dar nici nu-şi manifestase vreo obiecţie. Tăcea, cu diplomaţie. Mai mult, îmi alimenta strategic bănuielile. Îmi tot sugera că din unele situaţii, din unele discuţii, purtate într-un anumit context, la modul aluziv, rezulta cum că Titus ar fi genul de bărbat care caută femeia potrivită, în vederea stabilirii unui cuplu care să consimtă să intre în relaţii cu alte cupluri. Iar eu, în mod clar, nu mă dădeam în vânt după amorul în grup. Cu atât mai mult cu cât pe Monika mi-o doream pentru mine şi numai pentru mine. Îmi doream exclusivitatea. Normal. Aşa că o tensiune mocnită se tot instala, cu fiecare zi, între mine şi Monika. Până în seara zilei de 10 iulie, când ne pregăteam să sărbătorim ziua mea de naştere. A venit la mine cu cadouri, încărcată ca o albină. Şampanie, o cutiuţă-surpriză, într-o altă și-ntr-o altă cutiuță şi, stupoare!, cu o floare. (O floare, pentru un bărbat?!, m-am gândit.) Bine, fie şi o floare. Dar ce floare! O combinaţie de roşu-alb-verde! Flori albe, habar n-aveam cum se numeau, frunze, normal, verzi, şi ghiveciul, învelit într-o panglică lată, roşie. Subito, m-am supărat foarte important. N-a fost foarte greu ca gestul Monikăi, pe care eu îl consideram cel puţin necugetat, ca să nu spun mai mult, să genereze discuţii radicale. Deşi eu făceam mereu precizarea că disputa noastră nu se plasează neapărat în cadre naţionaliste.

-La mulţi ani!, m-a felicitat, arcuindu-se pe mine.

-Combinaţia cromatică a cadoului, mă străduiesc să cred că e pură întâmplare!, am spus, luând ghiveciul în mână. Cu greu abţinându-mă ca cadoului (era cât-pe-ce să-i dau drumul și cacofoniei, cu voce tare), să nu-i fac vânt pe fereastră (era cât-pe-ce să-l arunc pe fereastră). (Ce naiba o apucase, m-am gândit? De ce trebuia ea să strice toată armonia, când totul părea că merge de minune? Da, o femeie periculoasă este în stare să facă asta. Când totul pare a decurge perfect, îți face vânt, de la cea mai mare înălțime. Sigur că uitasem: Eclesiastul găsise că mai amară decât moartea este…femeia! I-auzi, mai amară decât moartea!)

-Adică, ce combinație?…

-Un aranjament de culori lipsit de orice inspiraţie, în orice caz.

-Presupun că glumeşti!…( Zămbea. Pe urmă şi-a dat seama că expresia chipului meu era mult prea serioasă.)

Ce naiba vrei să spui, Adam, eşti şovin?!…E, e, e pură întâmplare. Acum îmi dau seama. Floarea am luat-o pentru noi.

-Poate pentru tine!, m-am aproape răstit.

-Adam, ești șovin?, s-a aproape răstit.

-Monika, ce naiba, sigur că nu sunt şovin, din moment ce iubesc o unguroaică. Dar te întreb eu, dacă nu cumva eşti tu şovină?

Nu era cazul să faci paradă de rahatul ăsta de naţionalism ieftin.

Nu era cazul să-mi oferi nici o combinaţie albastru-galben-roşu. Nu la asta mă gândesc. Nu la asta mă aşteptam. Nu vreau ca iubirea noastră, pe care o cred intimă şi unică, să fie compromisă, anexând-o la un grup. Oricare ar fi el, de orice natură ar fi el. Anexând-o la orice altceva. Atingând-o cu lucruri străine ei. Mă tem că tu eşti şovină!…

-Nu ştiu, care dintre noi!…

(Ei, era clar, în acel moment sărisem şi eu calul. Aş fi putut să fiu mai elegant. Mai diplomat. Nemulţumirile mele, bine ţinute în frâu, pân-atunci, răbufneau. Gelozia, în primul rând. Tocmai puneam paravanul unei dispute naționaliste, pentru a-mi ascunde gelozia. Uneori mergeam cu suspiciunea şi cinismul atât de departe, că îmi venea, atunci când eram la masă, să pun şi o a treia farfurie. Ca pentru Titus, vezi-doamne! Pe urmă, mai erau oboseala, poate influenţele cosmice, poate biologia, nu eşti în fiecare zi acelaşi, sau şicanele vieţii, care mă trădau. Viaţa nu este neapărat şi mereu o poveste cu zâne, viaţa nu este întotdeauna o poveste cu zâne. Mă trăda aversiunea mocnită pe care o aveam faţă de cel pe care-l consideram marele meu rival. Pentru că Titus, imediat după faza luping, îşi mai dăduse o dată în petec, exact în aceeaşi zi. Se arătase ocazia să-şi contureze imaginea în faţa mea, mă gândesc. Un gest care să-mi dea de-nţeles, definitiv şi irevocabil, cine e şeful. Să se vadă cine este, de la distanţă, masculul dominant. Cine reprezintă pericolul. O chestie premeditată şi bine gândită, la urma urmei. O oportunitate, valorificată fără nici o ezitare. Deşi, zic eu, nu mai era nimic de demonstrat. După ce părăsim spectacolul de artificii, din finalul mitingului aviatic, ocupăm toţi trei, Monika, Titus şi cu mine, o măsuţă pe o terasă curăţică, amenajată cu mult bun gust, undeva pe la periferia Szeged-ului. Era pe la miezul nopţii. Pe nepusă masă, Titus începe, peste mese, o discuţie, din care eu nu pricepeam o iotă, normal, cu un individ izolat, destul de ameţit şi cam surescitat, ce stătea în faţa unei sticle de bere. Pe jumătate plină. Părea că se luptase, în prealabil, cu o masă de beri. Un ins chel ca un bostan, ce lăsa impresia că se ceartă cu acea sticlă de bere. Monika îi adresează lui Titus câteva cuvinte în maghiară, însoţite de o privire ce mi s-a părut uşor încruntată, avertizantă. Nu iau în seama, îmi consum, pe-mai-departe, sucul natural de piersici, Monika îşi consumă, pe-mai-departe, sucul natural de pere. Titus îşi consumă cafeaua. (Putea să bea cafea la orice oră din zi și din noapte, putea să bea o mie de cafele pe zi!) Când ne ridicăm, fără nici un cuvânt, Titus merge lansat, direct la omul ameţit, îl ia scurt de piept şi îi trage un cap în gură. Totul s-a petrecut atât de rapid, încât pot să spun că abia de-am văzut. Omul cade jos, lat, lung, mort. Titus, fără să dea vreun semn de panică, se duce la vitrina frigorifică, ia o sticlă de apă minerală, pe care o toarnă în totalitate pe faţa însângerată a celui căzut. (Da, sigur, trebuia să înţeleg că Titus se arăta extrem de hotărât şi promt, când se putea ceva lăsa cu vărsare de sânge.) Când cel pe care-l credeam mort dă primele semne de viaţă, Titus scoate din  portmoneu o bancnotă, de habar n-am câţi forinţi, pe care o aruncă pe masă, scurt, din încheietura mâinii, lângă sticla goală de apă. „Şi încă am fost un mare domn, ne spune. Nu l-am lovit decât o dată!” „Dacă mai dădeai o singură dată, mă gândesc, riscai să ai de a face cu un cadavru.” După care plecăm. Indiferenţa afişată a agresorului, după această demonstraţie live, executată direct pe materialul clientului, lăsa să se înţeleagă că astfel de manifestări erau piese obişnuite şi minore, în CV-ul său. Monika era lividă, semn că, în ciuda stăpânirii de sine, nervilor suficient de tari pe care aveam să constat că îi are, nu era o adeptă a violenţei. Ce bine!)

-Bine, Monika, s-ar putea spune că este elegant şi inofensiv, la urma urmei, să-ţi arăţi lipsa de ataşament la un teritoriu, precum şi a oamenilor care-l populează, ca să nu spun mai mult, doar afişând o culoare, cum ar fi verdele!, sau o anumită combinaţie de culori. Chiar şi eu, se prea poate, dacă ar exista un element cromatic care să mă caracterizeze în vreun fel, să mă definească pe mine, ca individ, sau apartenenţa mea la un grup, să mă diferenţieze de ceilalţi, probabil că nu m-aş sfii să fac uz de o asemenea armă. Nu vreau însă ca vreun străin, mă rog, nu e chiar cazul tău, să fie împotriva poporului meu. Doar eu am dreptul ăsta. Îmi iubesc ţara, vorba lui Cioran, cu o ură grea, dar probabil că o iubesc, în cele din urmă. Se întâmplă să-mi urăsc ţara, să o condamn greu, dar spre binele ei. Şi în mod excepţional. Altfel nu aş plânge, probabil, când un Doroftei, plin  de sânge dar învingător, înfășurat în tricolor, îngenunchează şi sărută un ring străin. Cred că îmi iubesc ţărişoara asta, aşa neisprăvită cum e ea, cât ar fi ea de netrebnică. E ca şi cum ai avea un copil, neascultător, adevărat, dar pe care doar tu, ca tată, doar tu, ca părinte, ai dreptul să-l urechiezi, şi nu un străin. Ştiu că blestemul ratării a găsit de cuviinţă să-şi depună ouăle pe aceste meleaguri. Dar sunt meleagurile mele! Ale mele! Ştiu că ţărişoara asta e bolnavă de ea însăşi, ştiu şi recunosc, dar n-o să ne apucăm, acum, să facem din ea şi din drapelul naţional o cârpă de şters pe jos. Punem umărul şi vedem ce putem face. Dacă putem face ceva. În tăcere și cu răbdare. Fără vorbe mari. Eu scriu o carte, altul ia o medalie olimpică, altcineva un Nobel. Uite-așa, încetul cu încetul. Nici mie nu-mi plac multe, nici mie nu-mi plac canibalii ăştia, care ne mănâncă viaţa şi conjunctural ne conduc. Nici mie nu-mi place că n-am avut și nu avem un președinte sau, mă rog, un om providențial care să reabiliteze sentimentul național. În cazul în care acest sentiment l-am deținut, cândva. Un om care să inițieze și cultive o mișcare națională reală, autentică. Durabilă. Și care să nu permită extremele, cum s-a întâmplat cu legionarii. În fine, ar fi multe de povestit, despre țărișoara asta. Am căzut dintr-o extremă în alta. Acum tot românul vorbește urât despre țara asta, că are sau nu are motive. Sub comunism toată lumea vorbea doar la superlativ, despre țara asta. Că avea sau nu motive. Extreme periculoase, ca orice extreme.

Iar tu, Monika, tu nu poţi să treci, am impresia, peste resentimentele naţionale, peste repetatele impasuri istorice, peste violențele care…

-Ce vrei să spui?…Eu zic să nu te pripeşti, cu concluziile…

-Ia, nu te mai preface că nu pricepi!… (Oare și mie îmi colorase sângele obrajii?!)

-Dumnezeule mare, Adam, tu te gândeşti la toate astea, în timp ce îmi mângâi faţa cu vârful degetelor, cu degetele tale lungi, de pianist, ca nimeni altul?!…

-Nu, eu nu mă gândesc la toate astea…Tu, tu te gândeşti!

– În timp ce adorm la tine în braţe?! Nu pot să cred.

-Monika, te iubesc! Te iubesc, ce naiba?! Te port în mine, cu bune şi cu rele, eşti cea mai plăcută durere din lume, te simt ca pe un cuţit dulce, înfipt în propriile-mi măruntaie. Iubesc această armă mortală, care mă străpunge. Te iubesc pe tine, îl venerez pe Imre Kertesz…Asta e tot ce ştiu. Nu am în cap, de nici un fel, granițe istorice și puncte de pe hartă. Nu am resentimente, nu mă gândesc la atrocităţi istorice. Te iubesc aşa cum eşti, cu felul tău imprevizibil, enigmatic şi fantomatic de a fi, cu toate limbile pe care le vorbeşti, cu poşeta verde, cu tot, cu bila verde de bowling, ca un pepene…

-Nu pot să cred! …(Impresia mea era că Monika încerca în continuare să mă facă să cred că toată combinaţia cromatică, din gestul cu floarea, ţinea de pura întâmplare. Oare aşa să fi fost? Şi de ce o floare, de ziua unui bărbat? Era total aiurea, totuși.)

Mă surprinzi, Adam, mă surprinzi: tu n-ai auzit niciodată de violenţa primară?! Tu nu şti, sau nu vrei să şti că violenţa, violenţa primară nu are naţionalitate? Nu are graniţe? Nu este circumscrisă unui anumit teritoriu? Astfel de..de..ne-oameni, vei găsi peste tot. Oriunde şi oricând, pe lumea asta. Să luăm cazul lui Titus, nu mai departe…De ce nu te uiți la Titus?!

-Monika, stai puțin, ce vrei să spui?!

-Ce vreau să spun, ce vreau să spun…Ceea ce vede, ceea ce ştie o întreagă lume!…Acum, trebuie să-ţi spun…

-Ce vrei să spui de Titus? Vrei să spui că Titus?!…

-Titus omoară oameni!, Adam. Cu sânge rece. Asta face Titus. Toată lumea crede asta. (Ciudată ființă mai este omul. Ciudată este femeia care te face să crezi că te iubește, dar îți toarnă-n față, cu o mare dezinvoltură, o minciună enormă. Ca să te manipuleze.)

-Monika, eşti sigură? Asta înseamnă că l-ai lăsat să mă omoare, atunci în avion?!…

-Nu se moare din asta. Ai fi leşinat, în cel mai rău caz. (Leşinasem.)

Adam, Titus este, în procent de sută la sută, român! În orice colţ, din lumea asta, vei găsi…

-Titus este sută la sută român? (Nu ştiam, nu credeam, nu mă interesase. Nu ştiu de ce crezusem că este o combinaţie multinaţională. Un ins cu mai mulţi taţi, din mai multe locuri ale lumii. Sau un tip fără patrie, trecut printr-o şcoală, o foarte dură şcoală a vieţii, tip Legiunea Străină.)

-Titus Badea! Ce altceva ar putea fi? Hai, ai chef de glume!…

-Bine, n-are importanţă. Sigur că îţi dau dreptate. În orice parte a planetei…Şi, tu doar acum îmi spui?!…Eşti sigură? Tu te afli în preajma unui monstru, stăm cu el la masă…Sunt uluit, sunt uluit…Monika, mă tem că eşti inconştientă. Eşti sigur inconştientă. Va trebui să rupi orice legătură cu Titus Badea! Cu acest…badea Titus, badea, cu „b” mic.

Stai puţin, Monika, înseamnă că şti ceva, la modul concret, poate că şti chiar foarte multe…că ai dovezi…

-Toată lumea ştie. Toată lumea vorbeşte, nu ţi-am spus? Este anchetat de poliţia maghiară. Se crede că este un criminal în serie. Mă rog, alţii vehiculează ideea că, în fond, ar fi recuperator. Este şi în vizorul celor de aici, normal…

-Păi cum, îmi spui toate astea, cu o asemenea detaşare?!…Ai rămas indiferentă, ştiind că un astfel de om se plimbă printre noi?…Este liber să facă alte şi alte….Monika, am fost în pericol! Monika, ai fost în pericol! Şi, pentru Dumnezeu, Monika, eşti în pericol! În pericol de moarte.

-Am fi putut să desfacem şampania!, a spus. Ţi se pare că astea sunt discuţii adecvate, potrivite cu sărbătorirea zilei tale de naştere? Era nevoie de un conflict? Era nevoie să tot lătrăm lucruri neplăcute?

(„Ţi se pare că, la aniversarea zilei mele de naştere, ai adus în cuibușorul nostru de nebunii cele mai indicate flori?!”, am vrut s-o întreb, dar n-am mai făcut-o, de teamă să nu escaladez începutul de, adevărat, conflict.)

-Da, am fi putut să desfacem şampania!, i-am răspuns. „Iar acum am putea să ajungem la retragerea reciprocă a ambasadelor”, m-am gândit.

„Şi, să şti, m-am mai gândit, am visat mereu la o limbă în care nu figurează cuvântul conflict”. (Fără un cuvânt, Monika s-a dus direct într-o altă cameră, ofuscată.)

 

 

AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL  1. 
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL  2.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 3.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 4.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 5.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 6.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 7.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 8.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 9.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 10.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 11.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 12.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 13. 

AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 14. 

AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 15. 

                  

                  

Categorie: Cultură
Etichete: Dan Popa, literatură, roman foileton, scriitor
Distribuie:
Articolul anterior
Viceguvernatorul BNR, Bogdan Olteanu, reținut pentru corupție, a fost plasat în arest la domiciliu (1000 mp)
Articolul următor
Deținătorii de carduri, din nou în atenția ANAF. Vezi ce date solicită Fiscul

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Din aceeași categorie

balcea 1

Domnul Bovary

Motto: „…domnul Charles-Denis-Bartholomé Bovary, fost subchirurg militar, compromis, prin anul 1812, în nişte afaceri cu recrutarea şi silit în acea vreme să-şi dea demisia, profitase atunci de farmecele sale personale…