[ROMAN FOILETON] Metamorfoza (18)

roman
Distribuie:

 

18.

De dragul Monikăi, mă arătasem dispus să cobor în infern. De dragul ei, renunţam la principiul meu de viață și de o viaţă: dacă mă războiesc cu bărbaţii, nu mai am timp şi resurse să iubesc femeile. Bine, sigur că nu le chiar iubeam, nu asta vreau să spun, a iubi nu se întâmplă în fiecare zi, dar eram un estet și un cuceritor, în orice caz. Aspectul femeii îţi taie suflarea, în mod clar. Frumuseţea femeii se mişcă liberă şi defilează pe străzi, în magazine, pe micile ecrane, în case. În fiecare zi. Într-un mod cât se poate de gratuit și evident. De când până când ajunsesem eu să dau frumuseţea pe forţă? Pe putere? Ba nu, era un compromis temporar, făcut tot în slujba frumuseţii. De dragul Monikăi, mă pregăteam sufleteşte să cobor în infern. Printre scursorile societăţii, mânuitori abili de alba-neagra, proxeneţi şi curve versate, clarvăzători impostori, prooroci mincinoşi, hackeri şi criminali, mărunţi hoţi de buzunare, mentalişti, delapidatori experimentaţi, perverşi de toate soiurile, sodomişti şi sodomizaţi, senzuali, aspiratori de prafuri afrodiziace, nedreptăţiţi ai soartei, handicapaţi, sperjuri, bolnavi incurabili, oameni politici care ridicau minciuna, vicleşugul şi hoţia la rangul de artă. Vremurile noastre par să poarte, parcă mai mult ca niciodată, însemnele unui inegalabil şi spectaculos sfârşit de lume. Parcă respirăm o atmosferă de răcire globală a inimilor. Sau mi se părea? (Sperasem, fără a avea suficientă acoperire, că legătura de-acum împlinită cu Monika îmi va conferi suficientă detaşare şi nelimitate resurse, pentru a mă angaja într-un război, în dispute total nespecifice structurii şi convingerilor mele. Speram că voi putea trece cu bine peste imperativul iubirii aproapelui, care putea fi acum pe deplin testat, în sfârşit, şi care să-mi ofere combustia necesară demersurilor la care urma să mă supun. Sigur, urma să cad cu brio la examenul iubirii. Acolo, ajunsesem să disprețuiesc pe toata lumea. Acolo era, cu siguranță, un front de lucru în care ar fi putut acționa cu eficiență doar un Cristos. Verdictul acesta urma să-l dea și Monika.) În orice caz, niciodată, cineva din familia noastră nu se angajase într-o cruciadă socială. Urma să fiu primul care arată cu degetul, în mod public. Fiecare stătuse, cuminţel, în banca lui. Nu făcuse nimeni puşcărie, nu fusese rănit sau ucis. Şi nici nu i se dusese vestea. Nici în rău şi nici în bine. Nici un erou. Nici un bărbat din familia noastră lărgită nu apăruse prin cărţile de istorie, nu dăduse numele vreunei străzi. Profilul în efigie al vreunui strămoş nu fusese bătut pe vreo monedă, portretul vreunui bunic nu încăpuse vreodată în cadrele înguste ale vreunui timbru filatelic. N-am trecut prin Şcoala Ardeleană. Nu fuseserăm paşoptişti, nu participaserăm şi nici nu înfăptuiserăm Marea Unire, legionari nu am fost şi nici securişti. Nici o furcă nu ridicase vreunul de-ai noştrii, pentru a se opune colectivizării forţate. Şi nici comunişti, cu tot carnetul roşu pe care unii dintre noi trebuiseră să-l deţină, nu ne-am simţit. Nici stofă de dizidenţi sau revoluționari nu avuseserăm. Şi acum, apărusem eu. Dispus să fac un pic de ordine în lume. Plecând de la o fustă! Dar nu sunt absolut sigur că doar Monika fusese cauza avântului meu  revoluţionar şi pornirii de igienă socială, pentru că, imediat după ce am demisionat de la „Meridian TV”, m-am trezit în postura de salvator al boschetarilor municipali. Sau, mă rog, ceva pe-aproape. M-am simţit mereu solidar cu nedreptăţiţii soartei din întreaga lume, fără să fiu în stare să dau vreodată o solidă şi constantă mână practică de ajutor. (Cu ani în urmă, eram în anturajul unor vânzători de fier vechi. Colectau fierul de pe unde apucau, îl vindeau şi cumpărau băutură. Oameni simplii. Într-un garaj beam bere şi jucam cruce. Mulţi dintre aceşti oameni, extrem de simpli, aveau suflete imense.)

-Păi, asta nu mai era solidaritate, milă şi mărinimie, îmi explicase Monika, imediat după transformarea ei. Ar fi trebuit să le duci haine şi mâncare în mod constant, să lei dai învăţătura sănătoasă. Fără băutură şi jocuri de cărţi. Lumea va avea mereu săraci, spune Cristos, ei vor fi mereu cu noi, ca front de lucru și mijloc de testare a sufletelor alese.

Așa că venise din nou momentul să mă invadeze o teribilă, acută şi universală milă pentru toţi amărâţii din lume. Dar, cam atât. Şi eu, asemenea celor mai mulţi oameni, probabil, nu mă înghesuiam, nu călcam pe nimeni pe picioare, pentru a face binele. Dar aveam un puseu de milă, asta era clar. (Făcusem, în felul acesta, un mic antrenament, pentru mai vasta mea ieşire în lume, ce avea să urmeze.)

Ce se întâmplase, de fapt? Căutându-mi  un loc de muncă, imediat după demisie, îmi vindeam, în paralel,  propriile romane, prin târguri şi oboare. Ca să am un leu în buzunar. Eram în pericolul de a mânca foame. Viaţa este criminală, când nu ai bani. Eram într-un offside financiar. Am avut mereu, din păcate, o atitudine franciscană, în faţa banilor. Dar nu voiam să cer nimic, de la nimeni. Mai bine mă duceam, vorba lui Faulkner, la şarpele cu clopoţei, să-i cer un clopoţel. Nu voiam să apelez la oameni. Făceam mare reclamă, ca un negustor de tigăi sau de covoare!, unui anume „mare scriitor”, pe nume Adam Popa! Monika, evident, nu ştia nimic. Eram pus într-o postură socială dezagreabilă. Vis a vis de mine, în primul rînd. Trebuia să-mi cerşesc pâinea. Trebuia să-mi cerşesc pâinea, şi cu voce tare, încă. Ceea ce eu făceam, în perioada respectivă, impunea acoperirea cu pasul a unei întinse arii teritoriale. Într-una dintre acele zile de februarie, pentru că era februarie, în plin centrul unuia dintre cele mai mari cartiere ale oraşului, Orizonturi, am dat de o bătrână ce-şi avea adăpostul exact sub un copac. Un dud, ce-i servea mai mult drept umbrelă! Turna o ploaie măruntă şi rece, ce se transforma, periodic, în lapoviţă. „Bătrână” este impropriu spus, pentru că femeii puteai să-i dai, după aprecierile mele, orice vârstă, cuprinsă între patruzeci-cincizeci şi şaptezeci de ani. Privirea îi părea încă tânără, dar zbârciturile de pe obraji, cele din jurul ochilor, în special, părul, într-o totală neorânduială, ceva între blond şi alb, plecând vâlvoi, în toate părţile, limbajul, pauzele de dinţi-lipsă din dantura ei, te duceau pe urmele unei vieţi zbuciumate, de animal hăituit. Un suflet rămas fără direcţie şi fără sprijin. Bătut de soartă. Fără îndoială, se putea spune că femeia aceea parcursese şi drumul invers, de la om la animal. Oricum, om nu mai părea să fie. O fiinţă intermediară, ceva ajuns între om şi un om ce tocmai cobora scara aşa-zisei evoluţii.

-Mai rău ca animalele!, se exprimau şi vocile trecătorilor, plini de o compasiune subită, dar lipsiţi de orice iniţiativă practică. Cum eram şi eu, de altfel.

Am aflat că femeia „locuia” de aproape o săptămână în acel „adăpost” impovizat (lipit de peretele unei magazii, aflată în spatele unui market), avand ca acoperiş cerul liber al iernii, zugrăvit de crengile picurânde ale dudului. Stătea întinsă pe o canapea albastru-deschis, ce mustea de apă! Se acoperea cu nişte folii rupte de polietilenă şi cu haine vechi, găsite prin tomberoane, probabil. Trecusem pe acolo, o scurtătură despre care nici nu ştiam că există, în căutarea unei noi pieţe de desfacere pentru cărţile mele. Foamea mă răpusese şi tocmai luam un prânz ambulant, îngurgitând un sandviş. Fără îndoială că am făcut cale-ntoarsă, am mai cumpărat un sandviş, pe care i l-am dăruit, fără un cuvânt, fiinţei aceleia amărâte. Am ajuns acasă, foarte mulţumit de gestul meu de mărinimie. Am ajuns acasă! Ce se întâmpla cu mine?! Ce se întâmplă cu noi?! În ce orbire putem să trăim?! În ce indiferenţă putem să ne complacem?! Ce văl diabolic exista pe faţa mea?! Mi-era bine, înăuntru era cald, nu eram flămând, în ceasul acela, eram în general mulţumit de viaţa mea. (Mă aflam într-un moment în care îmi uitam şi acceptam minusurile, izbuteam să coabitez cu ele; reuşeam să preţuiesc ceea ce eram şi aveam, iubirea pentru Monika, împărtăşită de Monika, mă făcea ca abia să mai ating pământul, scriam romane; da, mi-era bine, într-un cuvânt, cu tot offside-ul financiar în care tocmai intrasem.). În timp ce semenul meu, aproapele meu, trăia mai rău ca un câine, era în pericolul de a se îmbolnăvi (în cazul în care nu se întâmplase deja), era în pericol de moarte! Am făcut cale-ntoarsă.

-Ce s-a întămplat?, am întrebat-o, cum de-aţi ajuns să „locuiţi” aici?!…

-Am fost violată, în urmă cu câteva zile, mi-a răspuns. (Nu ştiam dacă îmi spune sau nu adevărul, dar ştiam că nu are, oricum, importanţă. Ba chiar speram, în sinea mea, să mă mintă.) Am fost aruncată şi târâtă peste liniile de tren. Atunci mi-am rupt piciorul…

-Ar trebui chemată o ambulanţă, în acest caz. Puteţi mişca piciorul?

-Da, a fost o salvare, zilele trecute, dar au zis că dacă pot să calc, atunci nu mi-i rupt.

Am pus mâna pe telefon. Am sunat la 112. Mi-a răspuns o domniţă tânără şi aparent amabilă, cu o voce pe care aveam eu impresia că o găseşti, probabil, pe liniile fierbinţi.

-Domnule, noi ne ocupăm doar de situaţii de urgenţă…

-Cu tot respectul, cred, ba nu, sunt sigur, este un caz care presupune urgenţa. Um om, trăind sub cerul liber, în luna lui februarie, bătut de lapoviţă!…De ce-ar mai fi nevoie, ca să…(„De o avalanșă?”!, era cât-pe-ce să spun.)

-Cu tot respectul, ascultaţi-mă până la capăt, vă rog. V-aş recomanda să vă adresaţi celor de la asistenţă, din cadrul primăriei. (După care mi-a dat, foarte telegrafic, fără drept de replică, un număr de telefon.)

De data asta, la celălalt capăt era o funcţionară ce credeam a fi pe culmile plictiselii. Părea extrem de deranjată de telefonul meu, articula cu mare greutate două cuvinte şi părea să aibă tot timpul din lume. Comportamentul tipic al bugetarului român, m-am gândit. De ce m-aş mai fi mirat? În timp ce-i relatam toată povestea o întrebam, la răstimpuri, dacă sunt totuşi auzit, dacă mai e cineva lângă telefon, pentru că mă aşteptam să mi se închidă în nas sau să fiu repezit, dacă nu chiar înjurat. Am ajuns să vorbesc o vreme singur, dar eram mulţumit că auzeam dialoguri, neînţelese, ce-i drept, din care recunoşteam vocea îndepărtată a interlocutoarei mele. Care părea să se consulte cu colegii de birou. Între două sorbituri de cafea, probabil.

-Şeful nostru lipseşte, momentan, mi-a spus femeia, revenită pe telefon, dar vă îndrumăm să sunaţi la serviciul de noapte. Ei se ocupă de acest gen de cazuri sociale. (Am primit, şi de această dată, un număr de telefon. Deja simţeam că sunt pasat. Un fel de „Moartea domnului Lăzărescu”, nu?! Încercam să-mi păstrez calmul. Nu era cazul să fac caz de faptul că aveam şi eu un puseu de milă faţă de semenul meu, de subită şi acută solidaritate umană. Nu era cazul să fac, dintr-o dramă, pretextul ce-mi alimenta un scandal cu instituţiile şi autorităţile statului. Chestie care mă ispitea, altfel, dintotdeauna. Nu asta urmăream. Nu voiam ca scandalul să eclipseze salvarea femeii. Eram fundamental onest.)

Vorbeam deja cu o a treia doamnă, în decurs de doar câteva minute. „În sfârşit am mare trecere la doamne!”, m-am gândit.

-Păi, am avea nevoie de actele de identitate…

-Nu are buletin, am minţit foarte ferm, la gândul să răpun, din faşă, orice altă complicaţie. (Nici nu avea.)

-Datele dumneavoastră, atunci. Şi bani! (Nici bani nu avea.)

-Cum, câţi bani?!, am sărit. De ce şi bani? (Tocmai stăteam foarte rău cu banii.)

-A, o nimica toată. Trei lei şi cincizeci de bani pe lună.

-Numai atât?!

-Asta e taxa.

-Bine, e o sumă modică, sigur că o suport, vă dau şi datele mele, dar eu nu am nici o legătură, nu sunt direct implicat. Nu sunt rudă, nici măcar cunoştinţă. Un trecător ocazional. Să vă citesc datele din cartea mea de identitate?…

-Nu acum, diseară.

-Cum diseară? De ce diseară?! (Abia trecuserăm de ora prânzului.)

-Înainte de ora opt. Pe la ora opt fără un sfert, mai exact.

-Staţi puţin, nu înţeleg…

-Atunci vine asistenta. Păi cum, credeţi că intră la noi aşa, necontrolată? Există nişte norme de igienă, care trebuie respectate. Oamenii care vin la noi, înţelegeţi ce vreau să spun…

-Aha, am înţeles. Aveţi dreptate. Aveţi perfectă dreptate. Să vă dau adresa de unde să o ridicaţi pe biata femeie, atunci…

-Păi nu, dumneavoastră o aduceţi!

-Eu?!…

-Păi cine?!…

-Păi (mă molipsisem de acest „păi”), de ce nu vă ocupaţi dumneavoastră, până la capăt?…

-Pentru că nu avem personal suficient. Şi nu avem nici maşină.

-Nu aveţi personal, nu aveţi maşină? Cum este posibil?!

-Nu, noi nu. Doar cei de la protecţia copilului, au asemenea posibilităţi. Adresaţi-vă lor, eventual.

-Doamnă, nu cred că e cazul, şi nici momentul, să mă luaţi peste picior. Femeia despre care vă sesizez are la…şaizeci de ani. (Făcusem o medie între cincizeci şi şaptezeci.)

-Duceţi-o dumneavoastră, dacă tot v-aţi angajat! Sau chemaţi un taxi. De ce nu duceţi dumneavoastră lucrurile până la capăt?!

-Sună un prieten!, am spus. (Am închis telefonul, înjurând printre dinţi. Mă gândeam deja la un ziar, la televiziune. La televiziunea din care tocmai plecasem! Întrevedeam un circ nemaipomenit. O sa le arat eu tuturor, cum se pune lumea asta pe picioare.)

Între timp femeia mea (deja era „a mea”, nu mai puteam da înapoi; cazul era deja al meu, fără nici o îndoială) îşi dezvelise piciorul drept. Avea rotula zdrobită, supurândă. Sigur că asta a simplificat lucrurile. Am sunat din nou la 112. Aveam argumentul unei urgenţe. A venit ambulanţa. (În tot acest timp se adunaseră, la faţa locului, vreo douăzeci de oameni şi începuse tradiţionala, aprinsa şi inutila dezbatere publică.)

AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL  1. 
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL  2.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 3.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 4.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 5.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 6.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 7.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 8.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 9.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 10.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 11.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 12.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 13.

AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 14. 

AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 15. 

AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 16. 

AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 17. 

                  

                  

                  

 

 

 

 

Categorie: Cultură
Etichete: Dan Popa, literatură, roman, roman foileton, scriitor
Distribuie:
Articolul anterior
Dacă vrei să afli cum (re)acționezi în condiții de stres, du-te cu trenul pe ruta Mangalia-Arad
Articolul următor
Statutul elevului – izbânda democrației agresive asupra conservatorismului încuiat

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Din aceeași categorie