[ROMAN FOILETON] Metamorfoza (20)

roman
Distribuie:

 

20.

Fiecare vrea să fie altceva, altcineva decât este. Într-un anume fel, mi-aş fi dorit să fiu ca Titus. Un individ care părea că face spectacol din viaţă. Croit dintr-un material rezistent, pe măsura cerinţelor vremurilor noastre. Ale oricăror vremuri, de fapt. Un specimen dotat cu multă detaşare, cu răceală şi adeseori cu dispreţ. Cu ură. Care părea să nu se consume pentru absolut nimic. Era remarcabilă ştiinţa lui de a se inflama, fără să se inflameze. Cu minimum de implicaţii emoţionale. Mi-aş fi dorit să fiu structural constituit ca Titus, dar în pozitiv. Dacă eu aş putea spune că uneori reprezint, în lumea asta, întruchiparea sensibilității și fragilității, tremurând ca o piftie, vibrând la cea mai mică zgâlţâitură, Titus se simţea în largul lui, în lumea asta; la „Meridian TV”, în special, era ca la el acasă. Tare ce se mai pricepuse să-şi intre în rol. După primele seri televizate, în care Monika îl bombardase cu cele mai grave acuze, punându-i în cârcă un set întreg de crime („crime”!) cu autori necunoscuţi, comise în ţară, dar şi în Ungaria, se anunţase şi prezentase în emisiune, pentru dreptul la replică. Individul era un munte de energie. Un tăvălug. Singurul lui neajuns fizic, dar și greu vizibil, de altfel, era acela că-şi trăgea un picior. Avusese un accident, în timp ce făcuse o demonstraţie de vitejie, în faţa unei foste iubite. Pentru că feţii-frumoşi ai zilelor noastre nu îşi mai impresionează ilenele cosânzene venind pe cai albi, ci călărind ATV-uri nărăvaşe, care rişti să te arunce într-o râpă. Cum păţise şi Titus. În rest, toate bune. Omul nu doar că nu se sfia, în ciuda totuşi minorului handicap, dar parcă şi urmărea să răspândească, în jurul lui, un aer de gigolo. Oricum, nimic nu părea să-i stea în cale. M-a făcut praf, de la bun început.

-Sigur că n-am să mă apuc să demontez, în faţa telespectatorilor, bucată cu bucată, toate acuzaţiile pe care domnişoara Monika mi le-a adus, câteva emisiuni la rând. Ea este nevinovată, după părerea mea, pentru că a fost adusă aici prin cine ştie ce strategii dubioase, promisiuni, ameninţări, şantaj, habar n-am nici eu, nu pot să-mi dau seama. Sigur că n-am să mă dau de ceasul morţii, n-am nici o emoţie, pentru că mă ştiu total nevinovat. S-ar putea să nu apelez nici la justiţie, nu ştiu nici eu, încă nu m-am decis, pentru modul grosolan în care am fost calomniat. Nu se umflă orezu-n mine, dintr-atâta. N-am sensibilități de fată mare. Nu m-aş îndrepta împotriva Monikăi, în orice caz. Aş putea fi chiar mulţumit, pentru că mi se face publicitate inversă, mi se face reclamă, la urma urmei. În mod gratuit. Mă vede rudele, prietenii, duşmanii. Mă face cunoscut. Şi, ca să nu lungesc vorba, am să vă spun că acest personaj, care nu trăieşte pe piciorul lui (şi a arătat, cu degetul arătător al mâinii drepte, spre mine), a pus totul la cale, dintr-un motiv foarte simplu: gelozia. Am şcoala vieţii, am în mine destulă logică („logică”!), ca să-mi dau seama cam cum stau lucrurile. Am şcoala vieţii! Am şi patru ani de şcoală de corecţie…(M-a pufnit un râs subit, de nestăpânit şi enorm.) Nu râde, v-am spus-o eu, ca să n-o auziţi de la alţii. Dar asta a fost, odată. Acum sunt un alt om. În orice caz, nu sunt un fraier, care salută manechinii din vitrine. (Cum probabil sugera că aş fi eu.) Nu salut pe stradă pe toată lumea, ca unul venit de la ţară. Nu mă bărbieresc cu pastă de dinţi. Personajul (eu, adică) nu suportă faptul că eu m-am întins cu femeia lui! (Am simţit că mă înroşesc. Şi pe mine m-ai tradus, Monika! Traducătoare-o! Bănuielile mele dintotdeauna erau, în consecinţă, întemeiate.) Din moment ce n-a ştiut să-şi ţină de ea, ce era să fac? Personajul (adică eu), a scris şi o carte, folosindu-se de Monika. A experimentat, ca pe un cobai. A scris acolo toată povestea lor, intimităţi din viaţa femeii, pe care n-ar fi trebuit să le cunoască toată lumea, şi asta să spunem că nu ar fi cea mai mare problemă; dar Monika mi s-a plâns şi pentru că, şi aşa mi s-ar fi părut omeneşte, ar fi meritat şi ea o mie de parai, din toţi banii pe care i-a încasat personajul (adică eu), după vânzarea cărţii care, din câte se aude, a trecut ca pâinea caldă. (Ei, acum ar fi fost momentul comercial de a re-edita „Revelionul”, dacă aş fi fost un tip care să foarte alerge după bani.) Monika ar fi meritat, poate chiar o jumătate din bani. (Pe naiba, vândusem doar câteva zeci de exemplare, la preţul derizoriu de 15 lei bucata, cu eforturi supraomeneşti, înjosindu-mă prin târguri şi oboare.) Individul (adică eu) s-a folosit de ea, ca un pictor de nuduri de modelul său. Nu e nici o deosebire. Numai că pictorii mai şi plătesc, după umila mea părere. Aşa că a profitat de biata fată, cum a ştiut el mai bine. Un şarlatan şi un pungaş. Eu nu am citit cartea, pentru că nu mă interesează pe mine lucrurile astea, să fim serioşi. Am scoala vieţii, la ce-mi mai trebuie carţi? Dar ştiu totul exact din gura Monikăi, care a găsit la mine înţelegere, umărul pe care să poată să plângă. Să se plângă. (Am crezut, o vreme, că Titus spunea adevărul, sau măcar o parte din el. Aşadar şi Monika era femeia comună a zilelor noastre. O duplicitară. Încă un suflet pierdut, în goana după material! De ce oare mă mai mir? „Fata” ar fi putut să-mi spună direct, să mi se plângă direct mie, cel puţin. Cu toate că am auzit lucruri extrem de neplăcute, în acea seară, nu i-am reproşat niciodată nimic Monikăi, şi nici nu am dat impresia că aş fi ros de bănuieli. Cum eram, fără-ndoială. Bine am şi făcut, pentru că, după doar câteva seri, ba nu, după vreo două săptămâni, totuşi, lucrurile s-au lămurit, în bună măsură. De fapt, încă din acea primă seară, în timp ce Titus nu înceta să mă atace, Monika îmi scrisese un sms, chiar în timpul emisiunii, în care mă prevenea să nu plec urechea la cele spuse de Titus, „care nu face altceva decât să toarne la minciuni”. Mă gândesc la faptul că Monika o fi fost deja deranjată de tot ceea ce se întâmpla. Nu şi-o fi imaginat că tocmai astfel se vor derula lucrurile, conform marelui plan. Cred că la vale trebuiau să se rostogolească doar nişte pietre, iar acum tocmai se declanşa prăvălirea unui munte. Este posibil ca Titus să-şi fi permis să înceapă variaţiuni pe teme diferite, nu doar referitoare la aşazisele crime, să deschidă şi să ramifice alte şi alte piste, cu de la sine putere sau, foarte probabil, la indicaţiile preţioase transmise de Vlad Ghergar. Când toată mascarada mi-a devenit evidentă, cu timpul, am avut sentimentul participării la o explozie necontrolată.)

Ca dovadă că spun adevărul, a continuat Titus, am să vă fac o mică surpriză, într-una din serile care urmează. O să vă aduc nişte poze frumuşele, ca să vedeţi în ce raporturi apropiate mă aflam cu o domnişoară care acum mă acuză, nici mai mult nici mai puţin decât de comiterea unor crime de care, aş putea să jur cu mâna pe Biblie, nici măcar n-am auzit. Dar acest tovarăş (adică eu), care tace (a arătat, cu degetul arătător al mâinii drepte, spre mine), este capul răutăţilor. Cu toate-acestea, n-am să pun un singur deget pe el. Am să-l fac din vorbe, chiar dacă el se pricepe să strecoare printre dinţi cuvinte meşteşugite. Din vorbe, am să-l fac! (Tăceam, ca un peşte, adevărat, încercam să tac la modul superior, dând impresia că eram dispus să-l las să-şi facă tot numărul, să-şi epuizeze arsenalul de enormităţi ca să pot începe, în cele din urmă, o contraofensivă necruţătoare. Încercam să las impresia că sunt foarte sigur pe mine, dar sigur că nu eram. Nu dădeam curs nici războiului privirilor. Nu lansam nici măcar o fulgerătoare privire inchizitorială. Nimic. Uneori îmi plecam capul, ca un ghiocel. În timp ce Titus mă lua în coarne, mă azvârlea de colo-colo, mătura cu mine arena, iar mă ridica în coarne, mă frământa sub copite.) Un paparazzi a făcut bunătatea să-mi dea din fotografiile pe care tocmai le făcuse. Nu m-am supărat. Oamenii sunt curioşi, ce să-i faci? Şi, fiecare ar mânca o pâine. Nici n-am ştiut că-mi vor fi folositoare, cândva. Iar, în momentul în care ajungi să fii vânat de astfel de fotografi, înseamnă că eşti cineva. Şi, s-ar putea să intru şi în posesia unor imagini inedite, în care teribila domnişoară Monika se vede treaba că ar întreţine o relaţie dubioasă cu o oarecare lesbi, cu numele de Mina. (Deja îmi reproşam, în fiecare clipă, că am ajuns într-o asemenea situaţie. Cuvinte ca paparazzi, crimă, situaţii de şantaj, lesbi spuneau deja totul despre cloaca în care intrasem. Ca să nu mai amintesc de faptul că, aproape o lună încheiată, am fost făcut albie de porci. Nu mai fusesem supus, vreodată, unui asemenea tir vituperant. Nu s-a mai vorbit nimic despre crime, până nu s-a epuizat scandalul sexual. -Care a fost înlocuit, culmea!, ca o mare și lungă paranteză, nici mai mult nici mai puţin decât de un şiruleţ de emisiuni „ştiinţifice”, care pigmentau minciunile şi calomniile, un fel de Teleenciclopedia. De Animal Planet. Care aveau ca subiect… fluturii exotici! Domeniu de care Titus era pasionat.- Începusem să mă bălăcăresc şi eu şi aflasem despre mine ceea ce ştiam, de foarte multă vreme: oricum, nu aveam calităţile, şi nici resursele aferente, pentru a fi un bun justiţiar. Şi nici nu aş fi rezistat, aproape un an încheiat, dacă n-aş fi avut, cât de cît, suportul afectiv al relaţiei împlinite cu Monika. Şi dacă n-aş fi avut sentimentul, deşi construit pe premise false, desigur, că o protejez pe Monika. În toată această perioadă, simţeam cum mă diminuez. În chip fizic şi sufletesc. Un albastru întunecat se instalase în pungile cearcănelor. Eram slab, de parcă m-ar fi lins şerpii. Obrajii supţi, ca Lincoln. Ochii surmenaţi ai lui Einstein. O privire speriată, cu greu controlată. Arătam ca o murătură. Unui tip ca mine era suficient să-i fixezi nişte cadre şi să-i faci program –chiar şi unul al fericirii!-, pentru a-l da total peste cap. Cu rezultate catastrofale, experimentam iubirea aproapelui. Sperasem, în mod eronat, că iubirea pentru o femeie, iubirea unei femei, îmi vor conferi o protecţie totală. Şi o forţă absolută. Chiar începusem să fac atacuri de panică, pe care mi le ascundeam cu o oarecare abilitate, dar cu enorme suferinţe interioare. Pentru că mă aflam în imposibilitatea nu de a mă contamina, nici nu se putea pune problema, ci de a mă adapta la caracterul infect al lui Titus. Dar şi al altora ca el. Era suficient să respir acelaşi aer cu un om, îl numesc pe Titus, cu câţiva oameni pe care mă străduiam, din răsputeri, nu doar să-i suport, ci şi să-i înţeleg, să le descopăr părţi bune, să-i chiar iubesc. Oare de unde şi până unde ajunsesem să încerc să găsesc o formulă de viaţă potrivită, care să împace ascuţişul ghilotinei cu sărutul iubirii? Eram sigur, fără să am curajul să mă privesc atent în oglindă, că figura mea îmbătrânea, ochii îmi erau mereu injectaţi iar picioarele nu mă mai susţineau, aşa cum o făcuseră. O mutră avariată. Tamponată. La sfârşitul fiecărei emisiuni, sunt sigur, arătam ca şi când tocmai aş fi ieşit dintr-o procedură exorcistă. Ca şi cum aş fi traversat un deceniu de insomnii sau aş fi dormit, noapte de noapte, peste o grămadă de bostani. Sufletul mă durea. Faţada mea se şi urâţise, sunt convins, pentru că ne-iubirea și oboseala mea cântărea deja mai mult decât iubirea. Arătam ca un bărbat călcat în picioare, ani la rând, secundă de secundă, centimetru cu centimetru, de o soţie carnivoră. Visam tot mai mult la o insulă, în care să mă retrag. Să-mi construiesc o colibă, să cultiv o gradină şi să cresc o turmă de capre. Să citesc marile cărţi ale omenirii. Nici nu mai reuşeam să ţin în frâu emisiunea, care mergea în direcţia în care ea voia, pentru că oamenii cu care aveam de-a face nu respectau regulile elementare ale dialogului, ale bunului simţ. Periodic, însă, aveam un sentiment de mândrie -o proastă consolare- că luasem viaţa în piept, cum n-o mai făcusem niciodată. Nu mă luptasem niciodată, în felul acela. Prostesc şi poate fără rost, în cea mai mare parte. Dar şi asemenea bătălii inutile, credeam eu, absurde, hilare, dacă eşti în stare să le porţi îţi pot conferi, din când în când, un minim de satisfacţie. Sau măcar de autocunoaştere. Într-un final, au apărut şi pozele. Care au avut darul să mă liniştească. Să anuleze, aproape în totalitate, suspiciunile pe care le aveam faţă de Monika, vis a vis de o posibilă relaţie amoroasă cu Titus. Imaginile erau trucate. Existase un paparazzi, adevărat, Monika apărea în posturi cvasiindecente, dar partenerul ei real fusesem, de fapt…eu! Fusesem trucat, înlocuit cu Titus, şi toate acele cadre, care ţin de intimatea unui dormitor, le văzuse o întreagă ţară. Diavolul mă mai ţinuse şi pe mine în braţe, în viaţa asta, din când în când, adevărat, dar lui Titus părea să nu-i mai dea drumul. Cât despre o posibilă relaţie între Monika şi Mina, nu mai ştiam ce să spun, ce să cred. Nu prea-mi venea la îndemână, s-o mai cred şi pe asta. Oricum, spre liniştea mea, nu fusesem niciodată expus, în a fi gelos pe o femeie.)

Am rezistat, cu eforturi supraomeneşti, prima jumătate de an (o jumătate de an!), pentru că, de la un anumit punct, emisiunea, spre marea mea uşurare, pot spune că se făcea singură. Pe postul de moderator ar fi putut ajunge orice gardian de la porţile „Meridian TV”. Cam asta se întâmpla. Studioul se umplea, de fiecare dată, de rude, prieteni, adversari, false rude, falşi prieteni de-ai Monikăi, de-ai lui Titus. Prieteni şi duşmani de-ai rudelor, duşmani şi prieteni de-ai prietenilor. Chibiţi şi suporteri. Sifonari la poliţie. Cei care reprezentau aceeaşi tabără aproape că se luau în braţe; cu adversarii, în schimb, se ajungea mai-mereu în pragul unor păruieli. Oamenii sunau în duşmănie, stăteau pe telefoane, nu dormeau nopţile. Erau participanţi şi co-participanţi nu la o atmosferă efervescentă, ci la o isterie ce devenea naţională. Nu mai existau alte cazuri, alte crime, cazurile de incest, viol, tâlhăriile, sinuciderile, traficul de carne vie, afacerile cu droguri, toate mizeriile de risc maxim, can-canurile politice nu mai contau. Monika şi Titus focalizaseră atenţia generală. Se spunea că Monika adunase în ea tot şarmul din lume (aşa şi era), Titus era telegenic (aşa o fi fost), iar eu aveam carismă (de unde şi până unde?!). Mai mult, Titus, în toată dezinvoltura lui, aflată în continuă ascensiune, vorbind mai mult sau mai puţin controlat, mai mult sau mai puţin la obiect, îşi dădea tot mai mult drumul la voce, monopoliza aproape orice discuţie. Vorbea exact cât Florin Piersic. Mai mult, nu se putea! Şi orice s-ar fi spus, de bine sau de rău, în legătură cu Titus, nu părea decât să-l avantajeze, în cele din urmă. Şi plusa, cu toată dezinvoltura, în special în negativ. La gât îi atârna acum un lanţ, cum n-au nici puşcăriaşii la picioare. Imens. Galben. (Aflasem că în lumea interlopă era cunoscut sub numele de Monarhul, după denumirea unui fluture exotic otrăvitor. Se spunea chiar că ar fi marele afacerist naţional al lemnului –de unde şi până unde?!-, că asfixiase plămânul patriei, bărbierind dealurile ţării de pădurile aferente.) Înainte de a intra în emisiuni, îşi înfigea între buzele cărnoase, de cretă, o ţigară albă şi subţire, lungă de o jumătate de metru, după care se autoadmira în toate sticlăriile pe care le întâlnea în cale şi care reuşeau să-l oglindească. Era actorul principal din marea vânzoleală. Ziua se făceau interminabile cozi la porţile televiziunii, pentru a prinde un rol în reprezentaţia de seară. De noapte, mai mult. Oameni de afaceri, reprezentând firme cu substanţiale cifre de afaceri, se băteau pe publicitate. (În atitudinea celor mai mulţi se putea identifica abilitatea de a eluda legea –erau, printre ei, şi mari dribliori ai puşcăriilor-, cu toată superioritatea, cu întreg dispreţul pentru grosul plebei, ce derivă din asta; personaje cu coeficientul de inteligenţă suficient de ridicat, pentru a-şi ambala pungăşia într-o credibilă aparenţă de corectitudine şi competenţă. Mizerie umană cosmetizată.) Emisiunea devenea nu fracturată, cum îmi reproşase odată Monika, ci de-a dreptul tranşată. La scurtă vreme, Titus şi alţii d-alde ca el nu mai apucau să spună două jigniri şi trei înjurături (unele mai ajungeau şi pe la urechile CNA-ului, care mai dădea câte-o amenduţă), că se şi făcea de publicitate. Sloganuri infantile şi demonetizate („o gamă largă”, de pildă) completau, şi ele, atmosfera aceea de lipsă de valoare, de ridicol, penibil şi circ. Vlad apărea foarte rar, dar de fiecare dată îmbrăcat extrem de elegant, (tocmai el, pe care hainele stăteau total aiurea, îmbrăcate în grabă, nevrotic); punea pe corpul lui de homunculus un costum nou, cum probabil nu avusese nici când fusese mire, de un albastru-petrol, croit dintr-o stofă briliantă, papion alb cu bulinuţe negre, anunţând, la ore de maximă audienţă, incredibilele cifre de rating. (Sms-uri imbecile circulau, în draci. Alt mijloc de a face bani.) Era şi una din rarele ocazii în care omul îşi dădea jos de pe cap un tradiţional şi celebru basc, de culoare cărămizie, de forma unei maşinuţe Matiz, pe care, de altfel, îl purta aproape non-stop, vara-iarna. Tot cam pe-atunci se lepădase temporar şi de un fular roşu, din mătase naturală, înnodat sub Mărul lui Adam, şi care-şi avea un stagiu de purtare invariabil, pe perioada septembrie-aprilie. Artist, ce mai!

 

AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL  1. 
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL  2.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 3.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 4.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 5.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 6.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 7.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 8.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 9.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 10.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 11.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 12.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 13.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 14.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 15.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 16.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 17.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 18. 

AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 19. 

Categorie: Cultură
Etichete: foileton, literatură, roman, scriitor
Distribuie:
Articolul anterior
Operațiunea „Scutul Eufratului” – în plină desfăşurare
Articolul următor
Singapore versus Brăila

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Din aceeași categorie

balcea 1

Domnul Bovary

Motto: „…domnul Charles-Denis-Bartholomé Bovary, fost subchirurg militar, compromis, prin anul 1812, în nişte afaceri cu recrutarea şi silit în acea vreme să-şi dea demisia, profitase atunci de farmecele sale personale…